Regulamentul concursului

SANITARII PRICEPUŢI

REGULAMENTUL DE DESFĂŞURARE A CONCURSULUI

1. Proba teoretică. La toate etapele concursului, se organizează o testare stabilită de juriul concursului, pe baza tematicii orientative din anexa nr. 1.
Testul va cuprinde 10 întrebări, cu trei răspunsuri pentru fiecare întrebare, din care numai unul va fi corect, urmând ca participanţii să aleagă răspunsul bun. La diferitele etape ale concursului, juriul poate decide ca nici unul dintre cele trei răspunsuri să nu fie corect. Fiecare răspuns corect va fi notat cu un punct. Întrebările vor fi aceleaşi pentru toţi concurenţii din acelaşi ciclu. Răspunsurile la întrebările formulate în test vor fi date de întreaga grupă, prin consultare, în maximum 10 minute. În mod obligatoriu, 3 din cele 10 întrebări se vor referi la istoria şi problematica Crucii Roşii.

2. Proba practică. Va cuprinde un exerciţiu de acordare a primului ajutor unui rănit. Subiectul va fi stabilit prin tragere la sorţi, din tematica orientativă din anexa 1. Proba practică trebuie executată de membrii întregului echipaj şi va cuprinde inclusiv transportul accidentatului până la punctul de adunare a răniţilor, unde îl vor preda. Timpul de executare a probei practice este de 15 minute. Proba practică se va organiza în aer liber, pe un teren care să poată asigura buna desfăşurare a competiţiei.

3. Juriul concursului. Juriul va fi format din 3 persoane la etapa pe şcoală şi din 5-7 persoane la etapele superioare.
a) La etapa pe şcoală, testarea echipajelor va fi făcută de către un juriu format din cadre sanitare, de preferinţă altele decât cele care au pregătit echipajele, profesori de biologie şi sport, care nu au echipaje în concurs şi sunt, eventual, de la altă şcoală. Din juriu vor face parte şi reprezentanţi ai subfilialei de Cruce Roşie.
b) La etapele superioare, juriul va fi format din cadre de specialitate (medici) şi din reprezentanţi ai instituţiilor care colaborează la organizarea concursului. Preşedintele juriului va fi, în mod obligatoriu, un medic. Din juriu vor face parte şi voluntari ai Crucii Roşii.

4. Notarea
a) la proba teoretică, se face prin sistemul de notare de la 1 la 10, acordându-se câte un punct pentru fiecare răspuns corect. Suma punctelor obţinute reprezintă nota la proba teoretică;
b) la proba practică, se face pornind de la nota de bază 10, din care vor fi scăzute punctele de penalizare, conform anexei nr.2.

Pentru calculul notei finale, se face media aritmetică a notelor obţinute la cele două probe.

Clasamentul se va întocmi în ordinea descrescătoare a mediilor. În cazul în care există medii egale, departajarea se va face după timpul cel mai scurt realizat la proba practică, iar în cazul în care şi timpul este egal, prioritatea va fi acordată echipajului cu media de vârstă cea mai mică.

Pentru echipajele clasate pe primele 6 locuri cu medii egale, departajarea se va face printr-o probă de baraj, exclusiv practică, care să reprezinte, totodată, şi o demonstraţie pentru ceilalţi participanţi. Această probă va cuprinde o intervenţie de prim ajutor în cazul unui accident colectiv (3-4 victime). Juriul va aprecia şi calitatea prestaţiei echipajelor, prezentarea în faţa juriului, ţinuta, disciplina în intervenţie, siguranţa deciziei şi a gesturilor de prim ajutor, anunţarea cât mai rapidă şi cât mai completă a accidentului către Serviciul de ambulanţă. Echipajele care efectuează manevre greşite şi care pun în pericol viaţa victimei sunt descalificate, indiferent de restul prestaţiei. Însoţitorul de echipaj are dreptul să asiste la prestaţia propriului echipaj, cu interdicţia de a interveni pe parcursul probei practice.

5. Premii. Se acordă premii în bani sau obiecte, în funcţie de posibilităţile financiare ale filialelor Societăţii Naţionale de Cruce Roşie din România, Inspectoratelor şcolare judeţene, Direcţiilor teritoriale de sănătate publică, iar la etapa naţională în funcţie de posibilităţile Consiliului Naţional al Societăţii Naţionale de Cruce Roşie din România, ale Ministerului Educaţiei Naţionale, Ministerului Sănătăţii şi Ministerului de Interne. Se recomandă atragerea unui număr cât mai mare de sponsori.

DISPOZIŢII FINALE

În timpul desfăşurării concursului, membrii echipajelor vor purta pieptare sau banderole cu emblema Crucii Roşii.

Echipajele care participă la toate etapele concursului vor fi însoţite de cadre didactice pe tot parcursul călătoriei, de la plecare până la sosire.

Echipajele câştigătoare ale etapelor judeţene ale concursului vor fi însoţite la etapa naţională de persoana care le-a pregătit sau de un delegat al Filialei judeţene a Societăţii Naţionale de Cruce Roşie.

Cheltuielile pentru tipărirea diplomelor, confecţionarea fanioanelor şi a ecusoanelor etc., precum şi pentru realizarea unor materiale de popularizare a concursului, vor fi suportate de Consiliul Naţional al Societăţii Naţionale de Cruce Roşie din România.

Până la etapa pe judeţ (sector), filialele Crucii Roşii Române, în limitele sumelor prevăzute în buget, vor asigura:
cheltuielile aferente organizării şi desfăşurării concursului;
procurarea obiectelor pentru premierea echipajelor câştigătoare ale acestor etape;
costul transportului echipajelor care le reprezintă la etapele concursului.

La toate etapele concursului, subfilialele, filialele şi Consiliul Naţional vor căuta sponsori care să acopere o parte din cheltuieli (exemplu: societăţi comerciale, care să ofere obiecte pentru premii).

Celelalte instituţii care participă la organizarea concursului pot oferi premii din fondurile proprii câştigătorilor diferitelor etape ale concursului.

Pentru legitimarea membrilor echipajelor, la toate etapele concursului, sunt necesare următoarele documente:
tabel nominal, cuprinzând membrii echipajului, în care se va menţiona, pentru fiecare elev: clasa, data naşterii. Tabelul va purta semnătura directorului şi ştampila şcolii;
carnetele de elev, pentru toţi membrii echipajului, cu viza şcolii pe anul şcolar în curs.

TEMATICA ORIENTATIVĂ PENTRU CICLUL GIMNAZIAL

Proba teoretică

1. Mişcarea de Cruce Roşie şi Semilună Roşie – istoric.
2. Principiile fundamentale ale Crucii Roşii.
3. Crucea Roşie Română – istoric.
4. Igiena individuală.
5. Igiena alimentelor şi a apei de băut.
6. Igiena camerei de locuit, a localului şcolii, a clasei, a laboratorului.
7. Regimul de activitate şi de odihnă al elevului. Rolul mişcării în călirea organismului.
8. Îngrijirea, protejarea mediului înconjurător.
9. Prevenirea accidentelor de circulaţie.
10. Prevenirea bolilor contagioase.
11. Prevenirea cariei dentare.
12. Prevenirea accidentelor în activitatea şcolară.
13. Principii generale în acordarea primului ajutor.
14. Măsuri de autoprotecţie în acordare primului ajutor.
15. Tehnica resuscitării cardiorespiratorii.
16. Principiile unei hemostaze corecte.
17. Principii generale ale bandajelor.
18. Semnele fracturilor de membre.
19. Primul ajutor în arsuri.
20. Primul ajutor în intoxicaţii/otrăviri.
21. Ce este o persoană cu nevoi sociale deosebite? Atitudinea elevilor faţă de aceasta.

Proba practică

1. Resuscitarea cardiacă şi respiratorie.
2. Primul ajutor în lipotimie.
3. Primul ajutor în convulsii.
4. Primul ajutor în plăgi.
5. Primul ajutor în luxaţii şi entorse.
6. Primul ajutor în caz de fracturi (deschise şi închise).
7. Hemoragie. Tehnica hemostazei.
8. Primul ajutor în arsuri.
9. Primul ajutor în caz de electrocutare.
10. Primul ajutor în caz de degerături.
11. Primul ajutor în caz de înec.
12. Primul ajutor în caz de insolaţie.
13. Transportul accidentatului.

BAREMUL DE MATERIALE CE INTRĂ ÎN DOTAREA GENŢILOR DE PRIM AJUTOR

1. Geantă sanitară (1 buc.)
2. Foarfecă (1 buc.)
3. Pensă (1 buc.)
4. Garou (1 buc.)
5. Atele (4 buc.)
6. Feşi elastice (4 buc.)
7. Feşi de tifon, diferite dimensiuni (4 buc.)
8. Pansaplast (1 cutie)
9. Comprese sterile (4 pachete)
10. Triunghiuri de pânză (4 buc.)
11. Mănuşi din material plastic (2 per.)
12. Leucoplast (1 rolă)
13. Creion, bloc-notes
14. Săpun (1 buc.)
15. Alcool medicinal (100 ml.)
16. Ace de siguranţă (10 buc.).

NORMATIV pentru penalizarea greşelilor la acordarea primului ajutor, la proba practică (pentru gimnazii şi licee)

Nr.crt. Motivul penalizării Puncte de penalizare

1. Diagnostic greşit sau incomplet 1 punct
2. Stabilirea priorităţilor în acordarea primului ajutor.
Organizarea echipajului pentru intrarea în acţiune 2 puncte
3. Manevre greşite în acordarea primului ajutor (hemostază,
manevre de resuscitare cardio- respiratorie, bandaje,
imobilizarea fracturilor, entorselor etc.) 3 puncte
4. Transportul accidentatului (încărcarea, trecerea peste
obstacole, descărcarea accidentatului) 1 punct
5. Supravegherea accidentatului pe timpul transportului
şi predarea sa personalului calificat 1 punct
6. Asigurarea suportului psihologic al accidentatului ½ punct
7. Depăşirea timpului prevăzut ½ punct
8. Trusa de prim ajutor incompletă 1 punct


CRUCEA ROŞIE ROMÂNĂ ESTE TÂNĂRĂ


Ca urmare a aderării, la 30 noiembrie 1874, a României la Convenţia de la Geneva din anul 1864, la 4 iulie 1876, ia fiinţă, în actualul local al Spitalului Colţea din Bucureşti, Societatea de Cruce Roşie din România.
Abia creată, Crucea Roşie Română a primit botezul focului prin trimiterea, la 20 iulie 1876, a unei ambulanţe cu tineri voluntari pentru a acorda ajutor răniţilor din războiul sârbo-turc.

Chiar în anul creării sale, Crucea Roşie Română este recunoscută, la 23 august 1876, de Comitetul Internaţional al Crucii Roşii, condiţie obligatorie a funcţionării sale.
1877-1878: Războiul de Independenţă. Crucea Roşie colectează fonduri pentru asigurarea bazei sale operaţionale; se organizează formaţiuni sanitare, cursuri de bandaje şi pansamente. – se constituie ambulanţe care însoţesc trupele de campanie; se asigură personal sanitar auxiliar pentru unele trenuri sanitare.
1916-1918: Primul război mondial – femei aparţinând celor mai diferite categorii sociale, animate de profunde sentimente umanitare şi patriotice, muncesc ca voluntare ale Crucii Roşii în spitale, infirmerii, cantine. Însăşi Regina Maria, Înalta patroană a Crucii Roşii Române, vizitează spitalele şi punctele de adunare a răniţilor, constatând că voluntarii Crucii Roşii îi îngrijesc cu devotament.
Se acordă ajutor răniţilor sârbi în România (12.000 persoane), după ocuparea Serbiei de către armatele austro-ungare.
Crucea Roşie facilitează schimbul de corespondenţă al prizonierilor din taberele beligerante, precum şi primirea coletelor de către aceştia.

Pentru Crucea Roşie Română, Primul război mondial a însemnat:
îngrijirea în spitalele proprii a 150.000 răniţi şi bolnavi; acordarea, în cantinele sale, a peste 10 milioane de prânzuri militarilor în trecere, refugiaţilor şi populaţiei nevoiaşe;
sprijinirea a 64.000 de prizonieri cu hrană, îmbrăcăminte sau bani, în teritoriile ocupate de puterile centrale;
adăpostirea în Bucureşti a 3.000 de refugiaţi;
expedierea a 350.000 de scrisori şi informaţii, transmise pentru prizonieri şi civili prin birourile sale din Bucureşti şi Iaşi;
distribuirea a 58.000 colete cu hrană şi îmbrăcăminte prizonierilor români din lagărele inamice;
alocarea a 20 milioane lei pentru acoperirea cheltuielilor sale de război, din fondurile puse la dispoziţie, cu generozitate de cetăţeni, prin liste de subscripţie, în fruntea cărora, adesea, s-au aflat nume dragi românilor ca George Enescu, Grigoraş Dinicu, Cella Delavrancea.
1919: Societatea Naţională de Cruce Roşie din România aderă la recent înfiinţata Ligă a Societăţilor Naţionale de Cruce Roşie şi Semilună Roşie. (Începând din anul 1991, Liga îşi va schimba denumirea în Federaţia Internaţională a Societăţilor de Cruce Roşie şi Semilună Roşie).
1922: La Reims, în Franţa, pe „Monumentul gloriei infirmierelor franceze şi aliate, victime ale devotamentului lor, 1914-1919”, sunt înscrise şi numele româncelor Belciuc Ioana, Danieliuc Elena, Georgescu Domnica, Gheorghiu Elena, Panaitescu Elena şi Zaharescu Ecaterina, surori de Cruce Roşie căzute eroic în timp ce-şi ajutau semenii.
La 19 mai 1922, se creează Crucea Roşie a tinerimii, care, un an mai târziu, în decembrie 1923, începe să editeze „Revista Crucii Roşii a tinerimii”. Scopul pentru care a fost creată Crucea Roşie a tinerimii este identic cu scopul pentru care este organizat astăzi concursul pentru sănătate şi prim ajutor „Sanitarii pricepuţi”.
În perioada dintre cele două războaie mondiale, Crucea Roşie Română îşi asumă un rol deosebit de greu în combaterea bolilor contagioase (tuberculoză, malarie) şi, împreună cu serviciile sanitare, înfiinţează dispensare şi tabere de vară.
1923: Se organizează în România prima „Săptămână a Crucii Roşii”, manifestare ajunsă astăzi la venerabila vârstă de 79 de ani!
1924: prof.dr.Ion Cantacuzino, membru în conducerea Crucii Roşii Române, este desemnat ca reprezentant al Ligii Societăţilor de Cruce Roşie în cadrul primului Comitet permanent de igienă al Societăţii Naţiunilor.
20 noiembrie 1927: la Bucureşti, are loc inaugurarea sediului central al Societăţii de Cruce Roşie a României, construit din fonduri proprii, în str. Biserica Amzei nr.29, unde se află şi în prezent.
1930: Crucea Roşie Română participă la prima Conferinţă regională a Societăţilor de Cruce Roşie şi Semilună Roşie din ţările balcanice, organizată la Belgrad, manifestare ce va deveni tradiţională şi în cadrul căreia ea şi-a adus mereu o contribuţie de prestigiu.
1937-1938: Crucea Roşie construieşte pavilionul pentru copii de la Mangalia şi centre sanitare la Vaslui, Sighetu Marmaţiei, Tighina, Orhei, Cetatea Albă.
Martie 1939: Flămânzi şi goi, peste 5.000 de refugiaţi cehi, alungaţi din casele lor odată cu ocuparea Cehoslovaciei şi a Ungariei subcarpatice, primesc ajutor în România, din partea Crucii Roşii Române.
Septembrie 1939: Asistenţă pentru cca. 100.000 de refugiaţi polonezi, în urma invadării Poloniei de către armatele germană şi sovietică.
1940: După ultimatumul URSS din noaptea de 26/27 iunie 1940 şi a dictatului de la Viena, din 30 septembrie 1940, urmate de încheierea Tratatului cu Bulgaria, din 7 septembrie 1940, România a pierdut un teritoriu de 99.739 kmp., cu o populaţie de 6.821.000 locuitori. Odată cu pierderea acestor teritorii, Crucea Roşie Română a pierdut şi ea 27 de filiale cu 132 de subfiliale, cu toată averea lor, 14.794 membri şi un capital de 17.196.386 lei. Bani mulţi, pe vremea aceea! În toate gările de tranzit ale refugiaţilor din teritoriile româneşti ocupate au fost înfiinţate cantine, puncte sanitare şi infirmerii ale Crucii Roşii Române.
1941: Începând cu intrarea României în război, Crucea Roşie Română, aflată sub Înaltul patronaj al Reginei Elena, vine în ajutorul răniţilor, bolnavilor, prizonierilor şi refugiaţilor.
1941-1945: Crucea Roşie Română organizează 6 spitale de campanie, 16 spitale de zonă interioară, 55 cantine de gară şi 40 de infirmerii. Sunt expediate zeci de mii de scrisori şi colete pentru prizonierii iugoslavi, polonezi, francezi, englezi, bulgari etc., aflaţi în Germania. Delegaţi ai Crucii Roşii Române vizitează lagărele de prizonieri, acordând numeroase ajutoare şi solicitând aplicarea unui tratament umanitar acestora. Instaurarea dictaturii comuniste a marcat şi destinul Crucii Roşii Române. Ea se va afla timp de aproape jumătate de secol, până în 1989, sub o severă tutelă guvernamentală, fapt care a făcut ca ea să nu-şi poată îndeplini întotdeauna misiunea nobilă şi generoasă pentru care a fost creată. Cu toate greutăţile întâmpinate, mergând, uneori până la transformarea ei într-un departament anexă al Ministerului Sănătăţii sau până la ameninţarea cu desfiinţarea, Crucea Roşie Română a rămas o instituţie funcţională, utilă, credincioasă misiunii sale fundamentale, aceea de a ajuta oamenii aflaţi în suferinţă.
1947-1948: Cu sprijin internaţional, Crucea Roşie acordă importante ajutoare populaţiei înfometate din Moldova în timpul secetei cumplite care ne-a bântuit ţara, distribuind 460 tone grâu, mari cantităţi de zahăr, medicamente, orez, lapte condensat, îmbrăcăminte şi încălţăminte. O atenţie deosebită este acordată invalizilor, văduvelor şi orfanilor de război, care primesc asistenţă socială din partea Crucii Roşii Române. Pentru ei se crează şi un periodic cu titlul „Foaia I.O.V.R.”, care va apărea până în august 1950.
1950: „Foaia I.O.V.R.” se transformă în revista „Gata pentru apărarea sanitară”, care, începând din 1959, va purta titlul „Sănătatea”.
Între anii 1952-1953 se creează primele grupe sanitare ale Crucii Roşii, al căror scop era acela de a acorda primul ajutor în caz de catastrofe, accidente etc. Ele aveau să intre în acţiune în iarna 1953-1954, când ninsori nemaipomenite s-au abătut asupra ţării noastre.
În 1956 ia fiinţă prima caravană cinematografică a Crucii Roşii Române pentru educaţia sanitară a populaţiei.
În 1962, din iniţiativa organizaţiei teritoriale Bacău a Crucii Roşii Române, se organizează, pentru prima dată, concursul pentru acordarea primului ajutor „Sanitarii pricepuţi”, care, de-a lungul anilor, va deveni una dintre activităţile fanion ale Societăţii Naţionale de Cruce Roşie din România.
1970 şi 1975: Crucea Roşie Română întreprinde primele sale campanii de amploare în favoarea sinistraţilor de pe urma inundaţiilor catastrofale care au afectat centrul şi vestul ţării. Prin intermediul Federaţiei, sunt acceptate şi se primesc importante ajutoare internaţionale. 1976: Se sărbătoreşte Centenarul Crucii Roşii.
1977: Intervenţie promptă a Crucii Roşii Române în sprijinul victimelor seismului de la 4 martie şi al militarilor care participau la operaţiunile de salvare. Amplu ajutor internaţional venit prin intermediul Crucii Roşii Române.
1977: Crucea Roşie Română organizează la Bucureşti, între 4-21 octombrie, cea de-a XXIII-a Conferinţă Internaţională a Crucii Roşii – forumul suprem al Mişcării Internaţionale de Cruce Roşie şi Semilună Roşie, la care au luat parte peste 1.200 delegaţi. Faptul că Societatea Naţională de Cruce Roşie a României a fost preferată Societăţilor de Cruce Roşie din RF Germania şi Japonia, care candidau pentru organizarea acestei Conferinţe, vorbeşte de la sine despre rolul deosebit pe care Crucea Roşie Română îl juca în acea perioadă în Mişcarea Internaţională de Cruce Roşie şi Semilună Roşie.
Între anii 1972-1978, Crucea Roşie Română a fost aleasă ca membră în Consiliul Guvernorilor, forumul deliberativ suprem al Federaţiei, a Comitetului Executiv al Federaţiei, precum şi a Comisiei pentru finanţe şi a Comitetului Consultativ pentru infirmiere ale Federaţiei. În acelaşi timp, între anii 1978 şi 1982, Crucea Roşie Română a deţinut funcţia de vicepreşedinte al Comisiei pentru tineret a Federaţiei. Acestea, tot ca o recunoaştere a prezenţei remarcabile a Societăţii Naţionale de Cruce Roşie din România în cadrul Mişcării Internaţionale de Cruce Roşie şi Semilună Roşie.
1990: O misiune a CICR şi una a Federaţiei sosesc în România. Cu ajutorul lor, Societatea Naţională de Cruce Roşie traversează o perioadă de reorganizare totală, pe baza Principiilor Fundamentale, regăsindu-şi autonomia şi independenţa.
Februarie 1990: Federaţia lansează un apel, solicitând cca. 50 milioane de franci elveţieni, în scopul de a ajuta instituţiile de copii orfani şi handicapaţi din România. La rândul său, Comitetul Internaţional al Crucii Roşii întreprinde un program ambiţios de dotare cu unităţi chirurgicale standard a 150 de spitale din România.
Un prim pas l-a constituit Adunarea generală extraordinară a Societăţii de Cruce Roşie din 8-9 noiembrie 1990, care a adoptat noul Statut, Liniile directoare ale dezvoltării până în anul 1994 şi a ales, în mod democratic, o nouă conducere. Adunarea generală aprobă programele de activitate ale Crucii Roşii Române: pregătirea pentru intervenţii în caz de dezastre şi pentru acordarea primului ajutor; programul social; pregătirea surorilor voluntare de Cruce Roşie; prevenirea şi combaterea îmbolnăvirii cu HIV/SIDA; donarea de sânge benevolă şi neremunerată; difuzarea Dreptului Internaţional Umanitar; tineret; autonomie operaţională.
Primăvara 1991: Campanie naţională a Crucii Roşii Române pentru protecţia victimelor de război, sub deviza: „Luminaţi întunericul!”.
Iunie 1991: Crucea Roşie Română organizează primul simpozion naţional pentru punerea în aplicare a Dreptului Internaţional Umanitar în România.
Iunie 1991: Primul ajutor umanitar al Crucii Roşii Române în Republica Moldova, în urma inundaţiilor care au afectat raioanele Şoldăneşti, Orhei, Sângerei, Drochia.
Sprijinirea materială (corturi, alimente, îmbrăcăminte, medicamente) a 7.000 de locuitori din zona Banloc şi Voiteg, judeţul Timiş, afectaţi de seism.

Importantă operaţiune de ajutorare a populaţiei sinistrate din judeţul Bacău, în urma ruperii barajului de la Oneşti şi a inundaţiilor provocate de ploile torenţiale. În anii care au urmat, Crucea Roşie Română a intervenit prompt în sprijinul sinistraţilor de pe urma altor calamităţi produse în judeţul Bacău: incendii (Schitu-Frumoasa şi Coloneşti), explozii (Dărmăneşti), accidente rutiere (Oituz).
Aprilie 1992: Inaugurarea la Bucureşti a Centrului pentru tratamentul traumatizaţilor medulari – cu ajutorul Crucii Roşii Române şi al Federaţiei.
August 1992: Se deschide şirul ajutoarelor Crucii Roşii Române pentru refugiaţii şi victimele conflictelor armate din Republica Moldova şi din ex-Iugoslavia. – Crucea Roşie Română termină construcţia a 10 case pentru sinistraţii din satul Gâşteni, comuna Răcăciuni, judeţul Bacău, aşezate pe „Uliţa Crucii Roşii”.
Ianuarie-martie 1993: Primele programe de iarnă ale Crucii Roşii Române, cu sprijinul Federaţiei, pentru asistarea celor mai defavorizate familii din judeţele: Suceava, Botoşani, Braşov, Covasna.
Iunie 1993: Crucea Roşie Română solicită în repetate rânduri CICR să intervină în favoarea românilor din grupul Ilie Ilaşcu, întemniţaţi samavolnic la Tiraspol.
Septembrie 1993: Este reluat într-o formulă nouă, cu un Regulament nou, concursul de sănătate şi prim ajutor „Sanitarii pricepuţi”.
Noiembrie 1994: Adunarea generală a Crucii Roşii Române face bilanţul perioadei 1990-1994 şi stabileşte ca programe prioritare: pregătirea pentru intervenţii în caz de dezastre, programul social, surori voluntare de Cruce Roşie, informare-difuzarea Dreptului Internaţional Umanitar, promovarea donării de sânge benevolă şi neremunerată, prevenirea SIDA, autonomie operaţională. În cei patru ani (1990-1994), Crucea Roşie Română a acordat ajutoare populaţiei nevoiaşe în sumă de 1.223.083.832 lei.
13 februarie 1995: Ajutor umanitar, constând din 2.000 pături (în valoare de 42.000.000 lei) populaţiei sinistrate de pe urma cutremurului de pământ din Prefectura Kobe (Japonia).
Martie 1995: Crucea Roşie Română acordă asistenţă umanitară greviştilor foamei de la TVR.
Aprilie 1995: Preşedintele Crucii Roşii Române, dl.prof. Nicolae Nicoară, adresează o scrisoare preşedintelui CICR, dl.Cornelio Sommaruga, solicitând asistenţă pentru grupul Ilie Ilaşcu, întemniţat la Tiraspol.
August 1995: Apel al Crucii Roşii Române către populaţie, pentru ajutoarea celor 200.000 de refugiaţi sârbi din Krajna.
22 august 1995: Crucea Roşie Română primeşte aprobarea Comitetului 724 al ONU, însărcinat cu supravegherea embargoului instituit asupra Iugoslaviei de a aduce ajutoare refugiaţilor aflaţi pe teritoriul RF Iugoslavia. Primul transport aduce 20 t.de făină. În continuare, Crucea Roşie Română transportă şi ajutorul Guvernului României, în valoare de 800 milioane lei, conţinând alimente, corturi, îmbrăcăminte, încălţăminte, rezervoare gonflabile pentru păstrarea apei potabile.
20 decembrie 1995: Parlamentul României adoptă Legea Societăţii Naţionale de Cruce Roşie din România, nr. 139 / 1995. 29 decembrie 1995: Legea nr. 139 /1995 este promulgată de către Preşedintele României, dl. Ion Iliescu.
22 decembrie 1995 – 5 ianuarie 1996: în urma unor ploi torenţiale, 26 de judeţe sunt afectate de inundaţii. Primele ajutoare – corturi, pături, cazarmament, alimente, îmbrăcăminte, încălţăminte – în valoare de 559.444.000 lei, sosesc din partea Crucii Roşii. Cu acordul Guvernului, Loteria Naţională acordă Crucii Roşii Române suma de 500.000.000 lei pentru a sprijini 500 de familii afectate de inundaţii, cu câte 1 milion lei.
28 martie 1996: În condiţiile adoptării Legii nr.139/1995, Adunarea Generală Extraordinară a Crucii Roşii Române aprobă noul Statut al Societăţii Naţionale de Cruce Roşie din România, în acord cu prevederile Legii nr.139/1995.
20-28 mai 1996: Detaşamente ale Crucii Roşii Române participă la prima aplicaţie româno-americană de intervenţie în caz de cutremur, MEDCEUR 96, care a avut loc la Piatra Neamţ. 4 iulie 1996: Adunarea solemnă consacrată aniversării a 120 de ani de la înfiinţarea Crucii Roşii Române. La festivitate, participă Prea Fericitul Părinte Teoctist, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, dl. Gheorghe Tinca, ministrul Apărării Naţionale, alţi reprezentanţi ai Guvernului României. Este prezent, de asemenea, dl.Mario Villaroel Lander, preşedintele Federaţiei Internaţionale a Societăţilor Naţionale de Cruce Roşie şi Semilună Roşie.
Septembrie 1996: Acord de colaborare bilaterală între Crucea Roşie Română şi Crucea Roşie Macedoneană. Noiembrie 1995: Acord de parteneriat între Crucea Roşie Română şi Societăţile Naţionale din China şi Italia.
Noiembrie 1996: Ajutor umanitar pentru salvarea a 17 marinari aflaţi în portul brazilian Belem. La cererea Crucii Roşii Române, Crucea Roşie Braziliană le acordă apă minerală, alimente şi medicamente.
Decembrie 1996: Importantă donaţie pentru 200 de studenţi provenind din casele de copii; fiecare primeşte îmbrăcăminte, încălţăminte, lenjerie, pături, alimente.
20 martie 1997: Se dă publicităţii Declaraţia celei de a V-a Conferinţe Europene a Crucii Roşii şi Semilunii Roşii, în care se precizează: „Misiunea Crucii Roşii şi Semilunii Roşii este de a îmbunătăţi situaţia celor mai vulnerabile persoane. Considerăm că indivizii sunt vulnerabili când se află în situaţii de risc şi când nu au nici măcar resursele personale, familiale, comunitare şi publice, care să le asigure o sănătate şi bunăstare corespunzătoare”.
1 august 1997: 120 de ani de la înfiinţarea primelor cursuri pentru pregătirea surorilor voluntare de Cruce Roşie.
În perioada 1990-1997, au urmat aceste cursuri peste 51.000 de femei, în majoritate tinere. Iunie 1997: La apelul Crucii Roşii Române, Crucea Roşie Spaniolă îi ajută pe marinarii de pe nava Gorgova, sechestrată în portul Las Palmas.
Iunie-iulie 1997: Mari inundaţii în 17 judeţe ale ţării. Începe o importantă campanie de ajutorare a sinistraţilor, care va dura până la sfârşitul anului.
7 noiembrie 1997: Se încheie un Memorandum între Programul Naţiunilor Unite pentru Dezvoltare (PNUD) şi Crucea Roşie Română, pentru asistenţă umanitară în favoarea victimelor inundaţiilor din România. Conform acestuia, se distribuie – cu acordul Guvernului României – ajutoare materiale pentru sinistraţii din judeţele Teleorman, Dâmboviţa, Dolj, Caraş-Severin şi Bacău.
Octombrie 1997: Crucea Roşie Română acordă substanţiale ajutoare sinistraţilor din judeţul Bacău, cu sprijişnul generos al Ministerului German de Externe şi Crucii Roşii Germane.
Ianuarie 1998: Mari inundaţii în Delta Dunării. Crucea Roşie Română trimite ajutoare de primă urgenţă în valoare de 253.150.000 lei. În sprijinul sinistraţilor vine şi Crucea Roşie din Olanda, care donează 237.000.000 lei, pentru cumpărarea şi distribuirea a 30 tone de alimente.
Februarie 1998: Încep cursurile de prim ajutor premedical ale Cruci Roşii pentru personalul navigant al campaniilor aeriene române – piloţi şi însoţitori de bord.
Mai 1998: La recomandarea Organizaţiei Mondiale a Sănătăţii şi Centrului pentru Controlul Îmbolnăvirilor din SUA, Ministerul Sănătăţii din România se adresează Crucii Roşii Române pentru a solicita un ajutor umanitar, în vederea stopării epidemiei de rujeolă care a afectat 33.199 de persoane, din care 13 au decedat. Aşa începe cea mai mare campanie a Crucii Roşii Române din ultimii 50 de ani împotriva unei epidemii – premieră în Europa Centrală şi de Est. Cu sprijinul Federaţiei, Crucea Roşie Română îşi asumă răspunderea aducerii în ţară a vaccinurilor şi realizarea campaniei de mobilizare socială la vaccinare, atât pentru copiii şcolarizaţi, cât şi pentru cei din grupuri vulnerabile, aflaţi în afara procesului de învăţământ.
Iunie-iulie 1998: Cele mai mari inundaţii din ultimii 25 de ani: zeci de mii de oameni rămân fără adăpost şi fără posibilitatea de a se întreţine. Apel al Crucii Roşii către populaţie, societăţi comerciale şi bănci, pentru a dona în folosul sinistraţilor bunuri şi bani. Răspunsul tuturor acestora este extraordinar. Cea mai mare donaţie se obţine din partea Băncii Comerciale Române. În asistenţa Crucii Roşii Române intră 64.248 sinistraţi din 346 de localităţi din 17 judeţe, pe o perioadă de şase luni.
15 octombrie 1998: Începe vaccinarea antirujeolică şi antirubeolică a cca.2 milioane de copii şi adolescenţi între 7-18 ani.
21-11 noiembrie 1998: Întrunită la Tulcea, Adunarea Generală a Societăţii Naţionale de Cruce Roşie din România aprobă programele de acţiune ale organizaţiei în pragul unui nou mileniu: „Liniile directoare ale dezvoltării Crucii Roşii Române în perioada 1998-2002”. Ca preşedinte al Crucii Roşii Române este reales dl.prof. Nicolae Nicoară.
Decembrie 1998: Mari inundaţii în Maramureş. Crucea Roşie Română trimite imediat ajutoare în valoare de 400.000.000 lei pentru 600 de sinistraţi. În sprijinul acţiunii Crucii Roşii Române, Federaţia trimite un ajutor în alimente în valoare de 79.000.000 lei.
3 decembrie 1998: În plină iarnă, un imobil din centrul Capitalei suferă o explozie. 46 de oameni din 20 de familii, aflaţi în stare de şoc, îşi găsesc adăpost în sediul central al Crucii Roşii Române. Primul ministru al Guvernului României, dl. Radu Vasile, îi vizitează pe sinistraţi şi discută cu preşedintele Crucii Roşii Române, dl.prof. Nicolae Nicoară, situaţia sinistraţilor, condiţiile de asistenţă şi ajutorarea lor imediată.
Februarie 1999: Crucea Roşie Română dă publicităţii primul decont public de după 1944, referitor la felul în care au fost folosiţi cei 4.330.260.000 lei donaţi de populaţie, societăţi comerciale şi bănci, pentru asistarea sinistraţilor din vara anului 1998.
Februarie 1998: Apel al Crucii Roşii Române în favoarea victimelor conflictului din Iugoslavia.
Martie 1999: Ajutoare ale Crucii Roşii în favoarea refugiaţilor din Iugoslavia aflaţi pe teritoriul României.
Martie 1999: O echipă de specialişti din cadrul OMS, FISCR, CDC – Atlanta evaluează rezultatele Campaniei naţionale de vaccinare antirujeolică şi antirubeolică, desfăşurată de ministerul Sănătăţii şi Crucea Roşie Română în perioada
15 octombrie 1998 – 22 ianuarie 1999. Brigada internaţională de control consideră Campania de vaccinare din România – soldată cu vaccinarea a 92,7% din populaţia-ţintă – ca un adevărat succes, mijloacele de operare putând fi recomandate şi altor ţări din Europa care vor organiza astfel de acţiuni.
Aprilie – mai 1999: Transporturi cu ajutoare pentru refugiaţii pe teritoriul RF Iugloslavia. Unul dintre acestea este avariat, datorită bombardării unui pod, în chiar Ziua Mondială a Crucii Roşii şi Semilunii Roşii – 8 mai.
8 mai 1999: Debutul Campaniei MILLENNIUM în România, printr-o colectă de fonduri în beneficiul a 2000 de copii orfani. Participă 1.526 de voluntari. Pentru a le oferi orfanilor cadouri cât mai substanţiale, la suma adunată de la populaţie şi societăţi comerciale – 355.244.290 lei – Crucea Roşie Română mai adaugă 150.000.000 lei. Astfel, fiecare din cei 2000 de copii orfani a primit în ziua de 1 iunie 1999 un pachet cu îmbrăcăminte, încălţăminte şi alimente în valoare de cca. 250.000 lei.
Iunie-iulie 1999: Nou val de inundaţii afectează centrul şi sudul ţării. Alături de autorităţi, Crucea Roşie trimite ajutoare care însumează peste 800.000.000 lei.
10 august 1999: În cadrul campaniei MILLENNIUM, Crucea Roşie Română organizează simpozionul „Chiar şi războaiele au limite”, dedicat aniversării celor 50 de ani ai Convenţiilor de la Geneva, din 12 august 1949. La simpozion participă reprezentanţi ai Crucii Roşii Române, Parlamentului României, Ministerului Apărării Naţionale, Ministerului de Externe şi Asociaţiei Române de Drept Internaţional.
20 octombrie 1999 – 6 noiembrie 1999: la Geneva, au loc reuniunile statutare ale Mişcării Internaţionale de Cruce Roşie şi Semilună Roşie – Consiliul Delegaţilor şi cea de a 27-a Conferinţă Internaţională a Crucii Roşii şi Semilunii Roşii. În aceste reuniuni statutare ale Mişcării Internaţionale de Cruce Roşie şi Semilună Roşie, au fost elaborate Planul de acţiune şi strategia pentru perioada 2000-2001.
8 mai 2000: În cadrul Campaniei MILLENNIUM, ultima mare acţiune sărbătorirea Zilei Mondiale a Crucii Roşii, prin manifestări care au ca obiectiv promovarea Principiilor fundamentale ale Crucii Roşii, protecţia Emblemei, difuzarea prevederilor Convenţiilor de la Geneva din 12 august 1949 şi a Protocoalelor lor adiţionale din anul 1977, relevarea faptului că tineretul, cel care asigură viitorul Mişcării, este devotat idealurilor Crucii Roşii. La sfârşit de secol şi de mileniu şi în pragul Mileniului III, Crucea Roşie dovedeşte, astfel, că este cea mai importantă mişcare umanitară, bucurându-se de stima şi aprecierea unanimă.


PRINCIPIILE DE BAZĂ ÎN ACORDAREA PRIMULUI AJUTOR

În toate cazurile de acordare a primului ajutor, este important să se:
1. asigure locul accidentului;
2. ia măsurile de prevenire pentru ca starea de fapt să nu se înrăutăţească;
3. stabilească contactul cu persoana bolnavă sau accidentată;
4. acţioneze corespunzător când persoana accidentată sau bolnavă este lipsită de cunoştinţă;
5. aline durerea;
6. stabilească priorităţile.


1. ASIGURAREA LOCULUI ACCIDENTULUI

Personalul de prim ajutor trebuie, în primul rând, să asigure securitatea persoanei accidentate, a celor din jur, cât şi a lui însuşi. De fapt, aceasta înseamnă scoaterea persoanei accidentate din zona în care a avut loc accidentul, dacă există pericol de incendiu, explozie etc.


2. PREVENIREA AGRAVĂRII SITUAŢIEI

– Pentru a preveni agravarea traumatismelor sau a bolii, personalul de prim ajutor trebuie să examineze accidentatul/accidentaţii. Salvatorul va trebui să evalueze situaţia şi să înţeleagă cauzele care au provocat-o. Tratamentul stabilit a se aplica în urma acestei evaluări nu trebuie să contribuie la agravarea situaţiei. Urmează câteva exemple asupra modului în care personalul de prim ajutor trebuie să gândească şi să acţioneze pentru a preveni agravarea situaţiei în timpul tratamentului.

– Pentru a preveni sufocarea, aşezaţi persoana care şi-a pierdut cunoştinţa în poziţie laterală, stabilă.

– Hemoragia trebuie să fie oprită rapid, pentru a preveni pierderea inutilă a sângelui. În cazul simptomelor şi indiciilor de oase fracturate, personalul de prim ajutor va lua măsurile necesare pentru prevenirea agravării fracturii şi a perforării pielii de către oasele fracturate.

– Când temperatura aerului este scăzută, trebuie să se prevină scăderea inutilă a temperaturii corpului.


3. STABILIREA CONTACTULUI CU PERSOANA BOLNAVĂ SAU ACCIDENTATĂ

Cel ce acordă primul ajutor nu trebuie să se lase constrâns de spectatorii prezenţi în a acorda asistenţă inutilă sau exagerată. Totodată, nici nu trebuie să evite acordarea ajutorului de teama că face ceva greşit.

Prima examinare trebuie să evidenţieze posibilele traumatisme fizice ale victimei. Adeseori, aceste lucru este dificil, datorită stării psihice a accidentatului. Gândurile îi sunt haotice şi se concentrează cu greu asupra celor spuse de personalul de prim ajutor. Purtaţi-vă calm, hotărât şi cu încredere. În situaţii concrete, este recomandabil să acţionaţi în următorul mod:
în timpul examinării, ţineţi în mâna dumneavoastră mâna accidentatului, pentru a stabili un contact fizic. Aşezaţi mâna cealaltă pe pieptul sau pe abdomenul acestuia, când îl întrebaţi dacă are dureri în zona respectivă. Aceasta îi dă posibilitatea să urmărească mai uşor examinarea efectuată de personalul de prim ajutor sau să dea răspunsuri clare;
personalul de prim ajutor trebuie să dovedească o atitudine optimistă şi, în primul rând, să-şi exprime încrederea că deţine controlul asupra situaţiei, iar persoana în dificultate va beneficia în curând de ajutor;
din consideraţie faţă de celelalte persoane afectate şi pentru a apăra accidentatul de încordare excesivă, în anumite situaţii, este de dorit ca acesta să fie protejat faţă de mediul înconjurător. În această situaţie, cei mai mulţi accidentaţi au nevoie de un contact apropiat, de cineva care să-i ţină de mână, să-i asculte.


4. INTERVENŢIA ÎN CAZUL ÎN CARE O PERSOANĂ ESTE LIPSITĂ DE CUNOŞTINŢĂ

În această situaţie, viteza cu care se acţionează este de cea mai mare importanţă. Examinarea şi tratamentul trebuie să fie efectuate rapid. Pentru ca ajutorul acordat să fie eficient, în primul rând trebuie efectuată o evaluare a semnelor, a indiciilor clare care demonstrează lipsa de cunoştinţă. Acest lucru se realizează numai prin studiu şi pregătire.


5. AMELIORAREA DURERII

Durerile pot fi ameliorate prin aplicarea de bandaje, prin imobilizare şi printr-o transportare corespunzătoare.


6. PRIORITĂŢI

În cazul în care există mai multe persoane accidentate, este important să stabilim priorităţile, astfel încât primul ajutor să se acorde cu prioritate persoanei celei mai grav accidentate. Poate fi dificil de stabilit o linie corectă de priorităţi, deoarece, câteodată, cei care prezintă cele mai evidente traumatisme nu sunt neapărat şi cel mai grav accidentaţi. De asemenea, nici cei care atrag cel mai tare atenţia prin ţipete sau plânsete nu sunt întotdeauna cel mai grav afectaţi.


PENTRU A EVALUA GRADUL DE AFECTARE

1. Vorbiţi cu accidentatul!

– Care este starea de conştienţă – pacientul este conştient, coerent, confuz, obosit, inconştient? – Are accidentatul dureri? Unde? – Işi poate mişca accidentatul mâinile şi picioarele?

2. Observaţi accidentatul!

– Există semne de leziuni externe?

– Semnele externe dau vreun indiciu asupra gradului şi tipului traumatismului?

– Accidentatul respiră? Cum este respiraţia? Normală? Greoaie (cu bolboroseli şi gemete)?

– Care este culoarea feţei?

3. Atingeţi accidentatul!

– Palpaţi pulsul la încheietura mâinii sau la gât. Este accelerat?

– Cum este pielea? Rece? Lipicioasă şi umedă?

– Examinaţi corpul accidentatului şi verificaţi dacă sunt semne de fracturi.

4. Evaluaţi!

– Sunt ameninţate funcţiile majore ale vieţii

– starea de conştienţă, respiraţia, circulaţia sângelui?

5. Stabiliţi priorităţile!

- Cine necesită tratament pentru salvarea vieţii?
- Cine mai poate aştepta?


MĂSURI DE AUTOPROTECŢIE

Cei care acordă primul ajutor vin în contact direct cu persoane rănite, intoxicate sau care pot suferi de o boală transmisibilă. Ca atare, sunt necesare măsuri de autoprotecţie pentru cel care intervine.

De aceea:
La persoanele otrăvite cu substanţe toxice pulverizate: se va spăla bine cu apă curată faţa acestora, înainte de a executa manevrele de respiraţie artificială.
La persoanele intoxicate cu gaze într-o încăpere închisă: înainte de a se acorda primul ajutor, vom chema personalul de specialitate, pentru a scoate victimele din mediul toxic. Prevenirea contaminări cu boli transmisibile prin sânge (ex. hepatita B şi SIDA):
La manevra de respiraţie artificială: teoretic, singurul risc poate să îl constituie sângele din gura victimei. Se aplică un material filtrant pe faţa accidentatului.
La oprirea hemoragiei: teoretic, singurul risc este numai dacă cel care acordă primul ajutor are răni.

În acest caz:
îşi va pansa rănile;
dacă accidentatul sângerează şi este inconştinet, se va apăsa pe zona hemoragică, utilizând un strat gros de ţesătură sau se va face compresie cu mâna acoperită de un material impermeabil, pentru a se evita contactul cu sângele victimei;
după îngrijirea unui accidentat, spălaţi-vă cu grijă mâinile cu apă şi săpun!


RESUSCITAREA CARDIO-PULMONARĂ

Resuscitarea trebuie să fie efectuată numai pe indivizii care sunt în stare de inconştienţă, nu respiră şi prezintă o posibilă întrerupere a circulaţiei sângelui (nu au puls). O persoană în această situaţie se află în stare de comă.

Scopul resuscitării este de a scoate pacientul din această situaţie şi de a preveni decesul.

ACŢIONAŢI RAPID

Este extrem de important pentru creier să aibă un flux continuu de oxigen. Celulele creierului pot tolera numai o scurtă întrerupere a fluxului de oxigen, de obicei între 3-5 minute.

EXAMINAREA ŞI TRATAMENTUL

Scuturaţi umărul accidentatului şi strigaţi: „Sunteţi treaz?”.

Dacă nu există nici o reacţie:
strigaţi după ajutor; deschideţi căile de acces ale aerului, vedeţi dacă pacientul respiră (pentru aceasta, folosiţi numai 5 secunde!).

Dacă pacientul nu respiră:
palpaţi-i pulsul (pentru aceasta, folosiţi doar 5 secunde).

Dacă nu respiră, dar are puls:
începeţi respiraţia artificială.

Dacă nu respiră şi nu are puls:

- începeţi manevrele de resuscitare cardio-pulmonară. Pulsul este examinat la gât, prin palparea cu degetul arătător şi cel mijlociu pe partea laterală a Mărului lui Adam, în scobitura dintre trahee şi muşchiul gâtului (artera carotidă).

DESCHIDEREA CĂILOR DE ACCES AL AERULUI

Când persoana care acordă primul ajutor asigură deschiderea căilor de acces al aerului, unei persoane în stare de inconştienţă, în primul rînd trebuie să înlăture toţi corpii străini vizibili, care obturează gura şi gâtul. Apoi, înclină spre spate capul accidentatului: aşează o mână pe frunte şi cu două degete de la cealaltă mână ridică mandibula, fără a închide gura accidentatului.

RESPIRAŢIA ARTIFICIALĂ (metoda „gură la gură”)

– După ce aţi deschis căile de acces al aerului, verificaţi dacă pacientul respiră. – Verificaţi dacă pacientul are puls.

– Blocaţi nările pacientului între două degete; insuflaţi aer şi verificaţi dacă se ridică cutia toracică. Folosiţi două secunde pentru fiecare insuflare.

– Lăsaţi aerul să iasă afară şi verificaţi dacă se decompresează toracele. Menţineţi capul accidentatului în aceeaşi poziţie.

RESUSCITAREA CARDIACĂ

– Găsiţi locul de apăsare corespunzător.

– Localizaţi sternul.

– Punctul de apăsare va fi situat deasupra limitei inferioare a sternului, la o distanţă de 2 degete.

– Aşezaţi palma mâinii peste punctul de presare şi cealaltă palmă peste prima. Ridicaţi degetele de pe cavitatea toracică.

– Apăsaţi drept în jos, de 80-100 ori/min.

– Apăsaţi de sus în jos cca. 4-5 cm la o persoană adulă. Dacă pacientul nu respiră şi nu are puls, executaţi 15 compresiuni externe ale pieptului la două insuflaţii (resuscitarea cardio-respiratorie).


PLĂGI ŞI BANDAJE

Pielea este un organ cu funcţii importante pentru viaţă. Dar factorii externi îi pot cauza leziuni care necesită acordarea primului ajutor.

După profunzime, se disting:

- tăieturi simple, cu afectarea exclusivă a pielii;

- tăieturi complexe, când vătămarea cuprinde, după caz, oase, vase de sânge, nervi, tendoane, muşchi sau organe interne.

DIFERITE TIPURI DE PLĂGI

– Sfâşierea, frecarea produc plăgi superficiale. Dacă nu se infectează, ele se vindecă fără a lăsa cicatrice.

– Inciziile adânci, provocate de tăişuri ascuţite, pot sângera din abundenţă. Tăietura este de obicei curată. Sângerarea are un efect de curăţare şi, astfel, pericolul infectării este mic, dacă obiectul care a produs rana nu a fost murdar sau ruginit.

– Penetrări prin străpungere (cu un cui, cuţit, geam) cu o deschizătură mică de intrare şi un canal îngust de-a lungul tăieturii. Atingerea organelor interne este frecventă şi, adeseori, impurităţile pătrund adânc în ţesuturi, mărind riscul infectării. Toate plăgile provocate prin înjunghiere (ale pieptului sau abdomenului) trebuie tratate de medic, fiind pericol de perforare. Tot mediul trebuie să examineze şi secţionarea încheieturilor, pentru a se evita infecţiile.

– Plăgile provocate prin împuşcare pot avea aspecte diferite, în funcţie de calibrul armei şi de viteza glonţului. Când este lovit de un glonţ, osul se sfarmă. Orificiul de intrare al glonţului poate fi mic şi adânc, iar cel de ieşire poate fi larg şi zdrenţuit, ţesuturile fiind rupte şi însângerate. Schijele provoacă o combinaţie de răni zdrobite şi răni adânci, similare celor provocate prin împuşcare.

COMPLICAŢII ALE PLĂGILOR

– Sângerarea: va înceta de la sine în cazul tăieturilor minore. Când pierderile de sânge sunt mari, există pericolul întreruperii circulaţiei.

– Infecţia: pielea este un înveliş protector împotriva impurităţilor care pot pătrunde în corp. Când pielea este ruptă şi intervenise infecţia, plaga se inflamează, temperatura creşte, ţesutul se umflă şi, după un timp, se formează o plagă purulentă.

– Vătămările interne: datorită pericolului perforaţiei, ca în cazul rănilor de cuţit în piept şi abdomen sau infectării articulare în cazul tăieturilor în articulaţii, toate aceste plăgi trebuie tratate de medic.

– Tetanos: plăgile infectate, cum sunt cele zdrobite sau tăiate, pot conduce la tetanos, complicaţie ce poate fi observată abia după câteva zile de la infectare.

PRIMUL AJUTOR ÎN CAZUL PLĂGILOR PRIN TĂIERE

– Acoperiţi rana şi opriţi sângerarea;

- Ţineţi ridicată, pe cât posibil, zona afectată a corpului;

- Preveniţi întreruperea circulaţiei;

- Transportaţi rănitul la medic sau spital.

ACOPERIŢI RANA ŞI OPRIŢI SÂNGERAREA

Tăieturile mici, deschise, pot fi tratate cu apă curată, cu apă şi săpun. Marginile deschise ale tăieturii trebuie să fie puse cap la cap, înainte de acoperirea plăgii cu un bandaj sau comprese. Dacă tăietura este mare şi trebuie să fie tratată de medic, persoana care acordă primul ajutor trebuie să cureţe rana şi apoi să aplice un bandaj curat. De obicei, se acoperă cu o compresă. Este important ca nimeni să nu atingă interiorul compresei cu degetele. Sângele, impurităţile, fragmentele de corpi străini nu se îndepărtează, deoarece aceasta poate provoca o sângerare şi mai mare, crescând pericolul infectării.

– Ca bandaj, folosiţi faşa, care se prinde în trei puncte. Bandajele trebuie să fie aplicate solid şi sigur, dar nu prea stâns, ca să pună în pericol circulaţia sângelui. Puneţi bandajul compresiv sau de susţinere peste tăietură, în funcţie de tipul rănii.

– Prevenirea întreruperii circulaţiei. În cazul tăieturilor mari şi al pierderilor masive de sânge, există pericolul unei întreruperi a circulaţiei (vezi prevenirea – la cap. „Fracturi”).

– În ceea ce priveşte transportul persoanei accidentate – vezi cap. „Transportul unui accidentat”.

BANDAJAREA

Înainte de a aplica un bandaj, trebuie să ştiţi care este funcţia lui. Multe persoane aplică bandajul numai pentru a acoperi aspectul neplăcut al unei plăgi. Un bandaj are următoarele funcţii:
protejarea împotriva infecţiilor: bandajul pe rană;
oprirea hemoragiei: bandaje compresive;
protejarea tăieturilor: bandaje de susţinere.

BANDAJUL PENTRU RĂNI/TĂIETURI

Este format din 2 părţi: o parte interioară şi una exterioară. Bandajul interior trebuie să fie curat şi să acopere toată suprafaţa tăieturii, pentru a o proteja de impurităţi. Compresele sterile sunt bune, în special ca bandaje interioare.

În cazuri de urgenţă, se poate folosi o batistă curată.

O compresă simplă, fixată cu o rolă de tifon, este bandajul folosit în mod obişnuit. Un bandaj exterior funcţionează ca un suport pentru bandajele interioare. La fel de bine se poate folosi o bandă elastică sau un bandaj elastic.

BANDAJUL COMPRESIV

Se foloseşte pentru o tăietură adâncă – ce produce o hemoragie serioasă. Acoperiţi tăietura cu bandaje curate. Aşezaţi un obiect care să exercite presiune (piatră, o bucată de lemn) pe bandajul de deasupra rănii. Asiguraţi bandajul printr-o acoperire circulară. Aşezaţi rănitul într-o poziţie ridicată. Apăsaţi bandajul. În cazul unei hemoragii, un bandaj exterior este aşezat ca un bandaj compresiv (aşa cum este descris la cap. „Hemoragii” – Tratamentul în cazul hemoragiei externe). Acest bandaj exterior nu este neapărat necesar să fie steril.

BANDAJUL DE SUSŢINERE

O rană a mâinii se bandajează aplicând o compresă pe mână şi o rolă în palmă.. Mâna este susţinută prin aşezarea antebraţului într-o eşarfă. Braţul trebuie să fie ridicat în poziţia diagonală. Acest bandaj trebuie să protejeze zona afectată de traume externe. Astfel, se vor reduce durerea şi complicaţiile. O bandă elastică este foarte funcţională ca bandaj de susţinere.

INFORMAŢII GENERALE DESPRE BANDAJE
Bandajele se folosesc fie ca să acopere rănile şi să oprească hemoragia, fie pentru susţinere.
Un bandaj se aplică cu multă siguranţă, dar nu aşa strâns încât să afecteze circulaţia. Evitaţi folosirea şnururilor pentru fixarea bandajelor.
Printr-o bandajare corectă se va evita frecarea rănii de pielea sănătoasă. O astfel de frecare se poate produce, mai ales, la bandajarea picioarelor sau a mâinilor.
Nodul bandajului nu trebuie aşezat niciodată pe rană. Când bandajul se aplică peste o articulaţie, el trebuie să aibă o poziţie înclinată. Această poziţie este cea mai confortabilă pentru rănit, permiţându-i o mobilitate mai mare a articulaţiei.


FRACTURILE

Scheletul uman este compus din aproximativ 220 de oase, legate între ele prin articulaţii şi muşchi. O fractură sau ruptură poate fi cauzată de suprasolicitare, violenţă externă sau presiune.

TIPURI DE FRACTURI.

Persoana care acordă primul ajutor trebuie să fie capabilă să deosebească o fractură închisă de una deschisă. La fractura închisă, pielea nu este străpunsă, în timp ce la cea deschisă apare plaga. Rana poate fi cauzată de o forţă externă sau de fragmentele osoase ce forţează ieşirea prin piele. Deosebim deci: fracturi închise – fără răni deschise în zona osului rupt (foto 1) şi fracturi deschise – cu răni deschise peste fractură (foto 2).

SEMNE
Poziţie nefirească
Mişcare nenaturală
Braţ sau picior scurtat.


COMPLICAŢII.

Sângerarea. O fractură deschisă poate provoca sângerarea pielii, a muşchilor sau ruperea vaselor mari de sânge. Şi fractura închisă poate provoca o sângerare, chiar majoră, dar se evidenţiază numai când apare umflarea zonei vătămate.

Infecţia. În cazul oricărei fracturi deschise, există riscul infectării. De aceea, cel ce acordă primul ajutor trebuie să acţioneze corect şi rapid.

Afectarea nervilor. Fragmente ascuţite de os pot vătăma nervii adiacenţi, ceea ce are ca efect paralizia sau pierderea sensibilităţii. Persoana care acordă primul ajutor trebuie să se gândească la aceasta în timpul tratamentului sau al transportului.

PRIMUL AJUTOR
Opriţi sângerarea şi acoperiţi rana.
Imobilizaţi, pe cât posibil, partea vătămată.
Preveniţi întreruperea circulaţiei.
Transportaţi cu atenţie accidentatul la spital.

IMOBILIZAREA CU ATELE

În cazul fracturilor oaselor lungi, ca cele ale gambei, coapsei, braţului şi antebraţului, pentru a se menţine cât mai fixe, sunt necesare atelele.

Criteriile de care trebuie să ţineţi cont:

- Atelele trebuie să fie suficient de lungi ca să imobilizeze articulaţiile superioară şi inferioară focarului de fractură. De exemplu, pentru fractura de antebraţ, atelele trebuie să cuprindă atât articulaţia cotului, cât şi pe cea a mânii.

– Pentru a evita strânsoarea şi frecarea, căptuşiţi atelele;

- Evitaţi întreruperea circulaţiei;

- Atela trebuie să fie rigidă, dar nu prea grea. Ca materiale, puteţi folosi: cartonul, metalul, plasticul, ziare, pături (înfăşurate).

IMOBILIZAREA FĂRĂ ATELE.

Pentru aceasta, se vor folosi materiale textile: eşarfe, triunghiuri de pânză etc. La o astfel de imobilizare, pentru fracturile membrului superior se va folosi ca atelă trunchiul, iar pentru fracturile membrului inferior se va folosi ca atelă membrul inferior sănătos.

PREVENIREA ÎNTRERUPERII CIRCULAŢIEI.

În cazul apariţiei unei hemoragii, este important să se prevină întreruperea circulaţiei. Dacă persoana care acordă primul ajutor este sigură de acest pericol, atunci:
opreşte hemoragia;
aşează persoana accidentată pe spate, cu picioarele ridicate şi sprijinite, astfel încât o cantitate suplimentară de sânge să se scurgă dinspre picioare spre organele vitale ale corpului;
ţine accidentatul acoperit, dar nu excesiv; calmează durerile;
nu-i da lichide;
chemând ajutor, transportă rapid accidentatul la spital.

FRACTURI ALE MEMBRULUI SUPERIOR

Pentru fracturile antebraţului şi ale încheieturii mânii, este necesară o simplă eşarfă. Folosiţi două eşarfe în cazul fracturilor antebraţului, braţului şi claviculei. În caz de urgenţă, se poate folosi ca eşarfă de prindere, o cămaşă sau o bluză.

FRACTURI ALE MEMBRULUI INFERIOR

Pentru fracturile de şold, sunt necesare, pentru imobilizare, două atele; una externă, de la subsuoară până sub articulaţia gleznei şi una internă sau interioară, de la rădăcina membrului fracturat şi până sub articulaţia gleznei.

În cazul imobilizării fără atele, se vor folosi materiale improvizate – eşarfe, baticuri, bucăţi de pânză – cu ajutorul cărora membrul inferior fracturat va fi fixat de membrul inferior fără fractură. Se vor folosi pentru aceasta cca.5 bucăţi de pânză, cu care se va asigura fixarea în puncte diferite, începând de la coapsă şi până la articulaţia gleznei.

FRACTURILE COSTALE.

Aceste fracturi, atât cele deschise, cât şi cele închise, pot provoca leziuni ale cutiei toracice, plămânilor şi ale vaselor de sânge. Deşi s-ar putea ca fracturile să nu fie vizibile, accidentatul poate însă scuipa sânge şi spumă de sânge, uşor rozată.

Aşezaţi un bandaj în jurul cutiei toracice, pentru mai multă stabilitate şi pentru alinarea durerii.

Fractura câtorva coaste este serioasă şi poate avea drept urmare oprirea respiraţiei.


FRACTURILE COLOANEI VERTEBRALE.

Aceste fracturi pot provoca leziuni ale măduvei spinării, care au drept consecinţă paralizii.

Este foarte important ca salvatorul să examineze pe cât posibil accidentatul la locul unde s-a produs accidentul.

Posibilitatea unei fracturi de coloană se evidenţiază prin următoarele semne: contractură musculară în zona fracturată, asociată sau nu cu deplasări evidente ale vertebrelor. Ele pot fi însoţite de următoarele simptome: amorţeli sau lipsa de control (paralizie) a unei zone a corpului, durere ca o şfichiuire de bici la nivelul gâtului.

Lipsa de control sau amorţeli ale corpului de la gât în jos evidenţiază o fractură a coloanei cervicale.

Lipsa de control sau amorţeli ale corpului de la mijloc în jos evidenţiază o fractură a coloanei lombare. În situaţia în care există suspiciuni de fractură a coloanei vertebrale, deplasarea accidentatului se va face numai dacă este absolut necesar şi numai păstrând rectitudinea coloanei vertebrale.

ENTORSELE

Sunt leziuni ale articulaţiilor. Ele sunt produse de mişcări bruşte sau exagerate ce determină întinderi sau rupturi ale ligamentelor articulaţiei. Oasele nu părăsesc articulaţia. Articulaţia se umflă imediat cele mai multe ori, devine dureroasă, iar mişcarea este uneori imposibilă. Poate de asemenea să apară echimoza. Zona afectată este de obicei sensibilă la palpare. Entorsele se produc cel mai frecvent la gleznă, încheietura mâinii, genunchi sau laba piciorului.

PRIMUL AJUTOR ÎN ENTORSA GLEZNEI.

Cea mai frecventă entorsă este cea a gleznei.

Următoarele recomandări sunt aplicabile pentru toate entorsele:
Ridicaţi piciorul afectat;
Aplicaţi un bandaj elastic strâns;
Scădeţi temperatura zonei afectate, prin aplicarea pachetelor cu gheaţă pe bandaj.

După acordarea primului ajutor, este necesar un examen medical.

LUXAŢIILE

Spre deosebire de entorse, în luxaţii se produce deplasarea osului din articulaţie. Articulaţia se umflă, devine dureroasă, iar membrul îşi modifică aspectul normal. Primul ajutor constă în imobilizarea membrului într-o poziţie nedureroasă şi transportarea la spital. În luxaţii nu este voie să se repună oasele la loc, deoarece pot fi lezaţi nervii.

HEMORAGII

Hemoragiile pot fi: externe şi interne. Hemoragia internă nu este vizibilă. O persoană poate avea hemoragie internă din cauza ruperii vaselor de sânge sau a organelor interne.

HEMORAGIA EXTERNĂ

– Hemoragia masivă din arteră: sângele se scurge în exterior în pulsaţii, în ritmul pulsului accidentatului. – Hemoragia venelor: un flux continuu de sânge. – Hemoragia capilară: o mică scurgere de sânge care, de regulă, se opreşte singură. O rapidă pierdere a sângelui este mai periculoasă decât o hemoragie lentă şi continuă. În hemoragia arterială, sângele se scurge în afară, în pulsaţii; pune viaţa în pericol şi trebuie să fie oprită imediat. De asemenea, şi hemoragia din venele mari poate fi periculoasă.

PRIMUL AJUTOR

– Exercitaţi presiune asupra punctului hemoragic.

– Folosiţi o compresă sau, în cazuri urgente, orice materiale textile curate disponibile. Ridicaţi zona hemoragică şi, în acelaşi timp, presaţi rana bandajată.

– Aşezaţi persoana accidentată în aşa fel încât rana sângerândă să fie mai sus decât planul corpului. Sângerarea va fi, astfel, diminuată, iar în cazul sângerărilor capilare, acestea se vor opri.

– Aplicaţi un bandaj compresiv. Puneţi o compresă peste rană şi strângeţi apoi cu clame. Aşezaţi un obiect (piatră, o bucată de lemn) deasupra compresei şi bandajaţi rana. Bandajul trebuie să fie aplicat stâns, aşa încât hemoragia să se oprească. Dacă rana continuă să sângereze, după aplicarea bandajului, măriţi compresia printr-o curea, eşarfă etc.

– În cazul unei amputări, braţul sau piciorul se vor bandaja complet şi se poate aplica garoul.

– Dacă este amputat un braţ sau un picior, bontul trebuie să fie complet bandajat. Dacă este posibil, odată cu accidentatul, braţul sau piciorul trebuie, de asemenea, transportate la spital. Ele vor fi ţinute la rece, într-o pungă de plastic pusă, la rândul ei, într-o altă pungă de plastic cu gheaţă şi puţină apă.

IMPORTANT ÎN CAZUL HEMORAGIEI MASIVE:

- datorită pericolului de întrerupere a circulaţiei, aşezaţi persoana accidentată culcată pe spate, cu picioarele ridicate. O persoană lipsită de cunoştinţă trebuie întotdeauna aşezată într-o poziţie laterală stabilă;

- calmaţi durerile şi imobilizaţi fracturile; - nu daţi niciodată lichide unei persoane accidentate şi care prezintă o posibilă întrerupere a circulaţiei sângelui; protejaţi persoana accidentată împotriva frigului.

Când accidentatul prezintă o hemoragie masivă, opriţi hemorgia şi asiguraţi imediat transportul acestuia la spital.

TRATAMENTUL HEMORAGIEI NAZALE

Hemoragia nazală se poate opri dacă accidentatul stă în poziţie verticală, se apleacă puţin înainte şi îşi apasă cu degetele ambele nări, circa 5-10 minute.


ARSURI

Cauzele cele mai frecvente ce pot provoca leziuni prin arsuri sunt: accidente casnice (apă fierbinte, ceai, cafea, grăsimi); incendiile; accidentele de muncă; accidentele de maşină, barcă, avion; accidentele provocate prin electrocutare.

Gravitatea arsurilor se măsoară în trei grade:
arsurile de gradul I sunt leziuni superficiale; pielea este roşie, uscată şi dureroasă (asemănătore arsurilor obişnuite provocate de soare (foto 1).
arsurile de gradul II conduc la leziuni mai profunde, dar care nu ajung la straturile cele mai joase ale pielii. Tegumentele afectate sunt roşii şi dureroase. Pe aceste zone se formează băşici umplute cu un lichid ce conţine plasmă, care se scurge în afara vaselor mici de sânge (foto 2). În cazul arsurilor prin opărire, se produce o combinaţie între arsurile de gradul I şi cele de gradul II.
arsurile de gradul III: aici, leziunea pătrunde şi mai adânc, străbătând toate straturile pielii. Aceste arsuri provoacă răni sau carbonizează suprafaţa arsă. Un accident la bucătărie, spre exemplu, prin opărire cu un lichid clocotit poate produce chiar leziuni de gradul III.

PRIMUL AJUTOR

– Primul lucru ce trebuie făcut este răcirea imediată a zonei arse, cu apă rece, timp de până la o jumătate de oră sau până când, îndepărtând apa de pe zona arsă, durerile nu se mai simt. Prin răcirea locului, se previne şi pătrunderea mai adâncă a arsurii în ţesuturile pielii.

Îmbrăcămintea arsă de pe piele nu trebuie îndepărtată decât în cazul în care ea arde înăbuşit.

– Faza următoare o constituie bandajarea suprafeţei arse. Folosiţi comprese sterile, cearceafuri sau prosoape curate.

– Mai trebuie prevenită întreruperea circulaţiei, care survine, de obicei, când suprafaţa pielii este arsă în proporţie mai mare de 20%. (Determinarea gradului de întindere a unei arsuri se poate aprecia astfel: suprafaţa unei mâini reprezintă cca.1% din suprafaţa întregului corp; un braţ – 9 %; un picior – 18 %; abdomenul şi toracele – 18 %, iar spatele tot cca. 18 %).

De asemenea, trebuie supravegheată şi respiraţia, căci accidentaţii arşi pot inhala aer foarte cald sau gaze otrăvitoare. Tratamentul final pentru cei cu arsuri de gradul II şi III trebuie făcut la spital. Deci, atenţie la transport!

ARSURI PRIN ELECTROCUTARE

Tipuri de arsuri

– Arsuri prin contact. Sunt localizate, de obicei, pe braţe şi picioare (părţi ale corpului ce vin în contact direct cu firele electrice).

– Arsuri în formă de arc. Sunt cauzate de o scânteie produsă între două fire electrice. Este suficient ca o persoană să se afle în zona în care se produce scânteia, pentru ca vătămarea să se producă. Într-un spaţiu deschis, scânteia este superficială, dar într-un spaţiu închis, ea va fi explozivă, iar urmările foarte serioase. Un copil poate suferi un şoc electric care-i poate determina oprirea respiraţiei şi a inimii.

– Combinaţia contact-arc. Se poate produce dacă o persoană în contact cu pământul vine în contact cu o altă persoană, în momentul în cre aceasta suferă un şoc electric.

PRIMUL AJUTOR

1. Scoaterea victimei de sub influenţa curentului electric trebuie făcută rapid. Dacă accidentul a fost produs de curent de joasă tensiune, este mai uşor, căci puteţi scoate victima fără a vă pune propria viaţă în pericol, trăgând-o de haine. În cazul curentului de înaltă tensiune, acţiunea este periculoasă pentru persoana salvatoare. Excepţie face cazul când persoana care acordă primul ajutor poate ajunge la sursa principală de direct şi o poate întrerupe.

2. Stingerea incendiului. Când persoana accidentată are hainele în flăcări, acestea trebuie stinse fie cu apă, fie acoperind accidentatul cu o pătură. Nu aruncaţi apă peste instalaţiile electrice, până nu a fost întreruptă alimentarea la curentul electric.

3. Reanimarea. Dacă accidentatul nu are puls şi nu respiră, îi faceţi respiraţie artificială (gură la gură) şi masaj cardiac.

4. Scăderea rapidă a temperaturii corpului. În acest scop, se foloseşte apa rece. Procedeul trebuie să continue circa 30 de minute.

5. Bandajarea. Plăgile din arsura prin electrocutare sunt curate şi trebuie doar protejate împotriva infectării. Se vor aplica comprese curate, prosoape, cearceafuri.

6. Transportul la spital este absolut necesar, căci oprirea inimi poate surveni subit, chiar la câteva ore de la producerea accidentului.


OTRĂVIRI, INTOXICAŢII

Semne generale care ne orientează spre otrăvire: - persoană fără cunoştinţă; crampe abdominale, greaţă; plante otrăvitoare, medicamente, cutii cu toxic lângă victimă; miros de gaz într-o cameră cu una sau mai multe persoane lipsite, mai mult sau mai puţin, de cunoştinţă.

Trebuie să acţionăm rapid. Primul ajutor trebuie acordat corect. Transportul la spital se face rapid. Pentru a acţiona corect, trebuie să se cunoască natura toxicului.

Otrava poate pătrunde în organism pe următoarele căi:

- gură (prin înghiţire);

- plămân (prin inhalare);

- piele (prin absorbţie).

TOXICE PRIN ÎNGHIŢIRE

Plante, ciuperci:
provocaţi vărsătura, dacă victima este conştientă (salvatorul introduce 2 degete în gura victimei, până la baza limbii şi le mişcă uşor, până cînd aceasta începe să vomite);
apoi, daţi-i să bea multă apă;
aşezaţi-o în poziţie laterală stabilă; dacă nu respiră, nu are puls, efectuaţi manevrele de resuscitare.

Sodă caustică, acizi, petrol: Apar leziuni grave în gură, gât, esofag, stomac:
nu provocaţi vărsătura;
aplicaţi comprese reci la gât; aşezaţi victima în poziţie laterală stabilă;
transportaţi-o rapid la spital, sub supraveghere.

INTOXICAŢII PRIN INHALARE

Cele mai frecvente sunt cele cu monoxidul de carbon (CO): gaze de eşapament, arderea incompletă a combustibilului într-o sobă fără sistem de aerisire, pivniţe, calele vapoarelor.
victima se scoate la aer;
salvatorul trebuie să se protejeze!;
se deschid căile de acces ale aerului;
se efectuează manevre de resuscitare, dacă este cazul;
se aşează în poziţie laterală stabilă;
se transportă obligatoriu la spital.

TOXICE CARE PĂTRUND PRIN PIELE

Substanţe cum sunt cele folosite în agricultură pentru combaterea dăunătorilor: parathion (Verde de Paris) etc.

Primul ajutor
spălaţi pielea victimei cu multă apă;
menţineţi calmul victimei;
supravegheaţi-i funcţiile vitale;
dacă este necesar, efectuaţi manevrele de resuscitare;
transportaţi victima la spital.

Atenţie la autoprotecţie!


ÎNŢEPĂTURI DE INSECTE ŞI MUŞCĂTURI DE ŞARPE VENINOS

Semne generale: vărsături, contracţii musculare, tremurături, greutate în respiraţie. Primul ajutor:
pungă cu gheaţă pe locul înţepăturii/muşcăturii;
supravegheaţi victima pentru a observa dacă prezintă semne de întrerupere a circulaţiei sângelui sau de sufocare;
transportaţi-o de urgenţă la spital.


MUŞCĂTURI DE ANIMALE

Primul ajutor:
plaga muşcată se bandajează;
dacă aceasta sângerează, opriţi hemoragia.

Persoana muşcată se va prezenta obligatoriu şi cât mai repede la medic. Acesta va stabili tratamentul. Plăgile muşcate prezintă riscul transmiterii turbării (rabiei) de la animalul bolnav la om. Rabia este o boală infecţioasă netratabilă, mortală. Se poate evita îmbolnăvirea numai prin vaccinare antirabică, efectuată din timp şi corect pentru plăgile muşcate, considerate ca posibil infectate cu virusul rabiei.



INSOLAŢIA

Cea mai obişnuită formă de insolaţie este cauzată de expunerea prelungită la soare. Insolaţia apare mai des la militari sau la muncitorii care lucrează în arşiţa soarelui sau în unităţile industriale cu temperaturi înalte şi la persoanele care stau prea mult la plajă. În cazul unei insolaţii, temperatura corpului depăşeşte 40 grade C. Este o situaţie gravă, trebuie să se acţioneze rapid, altfel se poate ajunge la deces.

SIMPTOME

Semnele instalării insolaţiei pot apărea pe neaşteptate. Ele constau în ameţeală, sete, dureri de cap, dezorientare, comportament apatic, greaţă, contracţii musculare, pierderea cunoştinţei, febră.

PRIMUL AJUTOR
Scăderea temperaturii corpului celui în cauză, prin aducerea lui la umbră şi stropirea cu apă rece.
Administrarea de lichide nealcoolizate persoanelor conştiente.
Transportarea la spital, pentru control.


PRIMUL AJUTOR ÎN ÎNEC

Victima trebuie scoasă cât mai repede din apă, după care se efectuează manevre de evacuare a apei din plămâni: răsturnată cu faţa în jos, victima este prinsă de salvator de abdomen, cu mâinile făcute chingă, ridicată de la sol, cu capul în jos şi scuturată de câteva ori, până ce apa se scurge afară. După această manevră, victima este culcată pe sol, pe burtă, cu faţa întoarsă într-o parte şi se curăţă gura şi nările de eventuali corpi străini. Dacă accidentatul nu respiră, îl aşezăm în poziţia cunoscută (faţa în sus, capul flectat pe spate) şi începem manevrele de resuscitare respiratorie; dacă nu are nici puls, efectuăm şi manevrele de resuscitare cardiacă. Victima trebuie transportată de urgenţă la spital.


DEGERĂTURI LOCALE

Degerăturile pot apărea chiar la temperaturi de zero grade. O temperatură moderat scăzută, combinată cu umezeală şi vânt, este deseori mai periculoasă decât temperatura scăzută fără vânt, pentru că umezeala şi vântul sporesc pierderea căldurii prin piele. Degerăturile locale se împart în: degerături superficiale şi degerături profunde.

Degerătura superficială se limitează la zona pielii. Cele mai afectate sunt degetele de la mâini şi picioare, urechile, nasul, obrajii. Degeratul are senzaţia de furnicături ale pielii, urmată de o durere moderată. Apoi, pe piele, apar pete albe.

Degerătura profundă nu se limitează numai la piele, ci intersează şi muşchii şi oasele. În acest caz, pielea devine albă, tare, rece, insensibilă şi imobilă pe planurile profunde.

PRIMUL AJUTOR
Degerăturile superficiale trebuie să fie tratate cât se poate de rapid. Pielea degerată se poate încălzi în contact cu pielea cu temperatură normală: degetele se pun la subsuoară, bărbia şi urechile se aşează în palme, iar picioarele lângă abdomenul persoanei care acordă primul ajutor. Menţineţi contactul cu pielea caldă până când pielea îşi recapătă culoarea, sensibilitatea şi consistenţa. Degerăturile profunde nu trebuie tratate pe loc. Cel afectat trebuie transportat într-un loc unde i se poate aplica tratamentul necesar. Până atunci, protejaţi porţiunea degerată de traumatisme şi presiuni; scoateţi victima din vânt şi frig; nu bandajaţi degerătura; nu masaţi, înfăşuraţi-l în haine călduroase şi transportaţi-l la spital.


TRANSPORTUL UNUI ACCIDENTAT


Transportul înseamnă oricare dintre modalităţile prin care putem deplasa o persoană traumatizată sau bolnavă. Metodele de transport depind de tipul accidentării şi de mijloacele materiale de care dispunem. Înainte ca o persoană accidentată să fie transportată, trebuie să reflectăm asupra câtorva aspecte.

ACCIDENTATUL TREBUIE TRANSPORTAT ÎNAINTE DE TRATAMENT?

Trebuie evitată transportarea sau mişcarea inutilă a victimei; cu toate acestea, o mişcare minimă poate fi necesară pentru a se face o evaluare corectă a situaţiei, înainte de acordarea primului ajutor. Dacă există pericolul de explozie, incendiu, gaze, avalanşe, persoana accidentată trebuie scoasă din zona respectivă, într-un loc în care să se afle în siguranţă.

CE TRAUMATISME A SUFERIT VICTIMA?

Înainte de a transporta accidentatul, el trebuie examinat pentru a i se evalua gradul şi natura trumatismelor suferite; ele vor stabili ordinea urgenţelor, în raport cu transportul. Acest lucru este important mai ales în cazurile cu mai mulţi accidentaţi.

MĂSURI ÎN VEDEREA TRANSPORTĂRII

După ce accidentatul a fost examinat şi traumatismele evaluate, el trebuie pregătit pentru a fi transportat. Tratamentul necesar la locul accidentului depinde de situaţie. Dacă o persoană şi-a fracturat piciorul, iar ambulanţa este pe drum, nu mai este nevoie să punem piciorul în atelă. Tratamentul se limitează la sprijinirea piciorului în timpul transportului la spital. Dacă transportul este de durată şi dificil (cum este, de exemplu, în cazul folosirii schiurilor ca targă), se acţionează diferenţiat. Fractura trebuie să fie fixată în atelă, cu mare grijă, iar corpul bine înfăşuat şi legat, în siguranţă, de targa din schiuri.

ALEGEREA METODEI DE TRANSPORT

Dacă aveţi la îndemână mai multe posibilităţi de transport, două aspecte vă vor ajuta să o alegeţi pe cea mai indicată. Natura accidentului. Traumatismele grave (victimele cu tulburări circulatorii sau respiratorii) trebuie transportate rapid la spital sau, dacă este prea mare distanţa, la cel mai apropiat cabinet medical. În cazul unui traumatism al gâtului, capului sau spatelui, transportarea trebuie să se facă cu cea mai mare grijă. Tratamentul în timpul transportului, Viaţa celor mai multe persoane accidentate depinde şi de tratamentul acordat în timpul transportării. Poate este nevoie să se continue primul ajutor acordat anterior sau poate trebuie să se aplice un nou tratament. Este, deci, necesară o pregătire specială a personalului care asigură transportul şi, totodată, trebuie să se respecte norme speciale de transport.


REGIMUL DE ACTIVITATE ŞI ODIHNĂ AL ELEVULUI

Regimul de activitate şi odihnă, în decurs de 24 de ore, are un rol deosebit pentru funcţionarea normală fizică şi neuropsihică, pentru educarea disciplinei şi a caracterului. Este, astfel, necesar să se asigure un regim de învăţătură şi odihnă ritmic, cu ore fixe de masă, culcare, trezire. Durata regimului zilnic de activitate trebuie să fie de 3-4 ore pentru elevii din clasa I; de 4 ore pentru elevii din clasele II-IV; de 4-5 ore pentru clasa a V-a şi de 5-6 ore pentru elevii din clasele VI-XII.

În organizarea activităţii în afară de clasă şi extraşcolară, trebuie să se respecte 5 jumătăţi de zi libere pentru studiu individual şi alte activităţi. În organizarea activităţii de pregătire a lecţiilor acasă trebuie să ţinem seama de numărul de ore necesar efectuării temelor şi învăţării lecţiilor şi de distribuţia acestor ore în momentele cele mai favorabile ale zilei, pentru obţinerea unui randament maxim şi anume între orele 9 şi 11 înainte de masă şi între 16 şi 18 după-masă. Pentru prevenirea apariţiei şi instalării oboselii, este necesară alternarea perioadelor de activitate cu cele de odihnă. Odihna şcolarilor se realizează în pauzele dintre lecţii, în pauzele dintre orele de pregătire a lecţiilor, în timpul liber (odihna activă) şi sub formă de somn. Timpul liber al elevilor trebuie folosit pentru activităţi cât mai variate, care să cuprindă lecturi, audiţii muzicale, vizionări de programe specifice la televizor, spectacole, activităţi sportive. Ziua de duminică este bine să fie folosită ca zi de odihnă. De asemenea, un rol important pentru odihna copiilor şi recuperarea capacităţii de muncă îl au vacanţele, în care încetează sau diminuă munca şcolară, aceasta fiind înlocuită cu jocuri, treburi gospodăreşti, lecturi distractive, vizionări de spectacole sau muzee.

În vacanţe, elevii pot să facă excursii sau să meargă în tabere la munte sau la mare, în care aceştia să profite din plin de factorii naturali de călire: aer, apă, soare, exerciţii fizice şi jocuri sportive. Cea mai importantă formă de odihnă este somnul în timpul nopţii. Prin somn, întregul organism şi, mai ales, sistemul nervos, se reface. Numărul de ore de somn trebuie să fie cu atât mai crescut, cu cât vârsta este mai mică. Astfel, în timp ce elevii de 7 ani au nevoie de 12 ore de somn, elevii de 8-10 ani de 11 ore, cei de 11-12 ani de 10 ore, iar elevii mai mari de 9 ore, faţă de 8 ore la vârsta adultă. Pentru ca somnul să fie un factor pozitiv în promovarea sănătăţii elevului, este necesar să se respecte întotdeauna aceeaşi oră atât la culcare, cât şi la sculare, creându-se astfel deprinderea de adormire şi trezire uşoară, precum şi respectarea aceluiaşi loc de culcare.


IGIENA INDIVIDUALĂ

Igiena individuală este acea parte a igienei care stabileşte regulile ce trebuie respectate pentru menţinerea sănătăţii corporale.

Igiena corporală cuprinde:
a) igiena corpului;
b) igiena îmbrăcămintei.

IGIENA CORPULUI

Este condiţia esenţială pentru păstrarea sănătăţii organismului şi se realizează prin menţinerea curăţeniei pielii, a părului, a unghiilor.

a) Igiena pielii

Funcţiile pielii sunt multiple şi cu rol deosebit în asigurarea stgării de sănătate a organismului: reglarea temperaturii corpului, secreţie, excreţie, funcţie respiratorie şi organ de simţ. O piele murdară împiedică funcţiile respiratorii şi de excreţie, favorizează apariţia bolilor de piele, inclusiv a infecţiilor. Toate acestea pot fi prevenite prin spălarea pielii cu apă caldă şi săpun. Pentru spălare, se recomandă şi folosirea buretelui care, prin acţiunea sa mecanică, ajută la îndepărtarea impurităţilor de pe piele. După spălare, corpul va fi şters cu un prosop curat. Buretele şi prosopul sunt obiecte de utilizare strict individuală şi se recomandă să nu fie folosite cu alţi membri de familie. Baia generală se va face o dată pe săptămână. În afară de baia generală, se recomandă curăţenia parţială, deoarece anumite zone ale corpului trebuie spălate des: faţa, mâinile, urechile, nasul, organele genitale, picioarele. În ceea ce priveşte igiena mâinilor, spălarea acestora se va face cu apă şi săpun, obligatoriu înaintede masă şi după folosirea toaletei. Aceasta se impune ca o regulă de igienă elementară. Astfel, se preîntâmpină îmbolnăvire şprin boli cu transmisie digestivă, din care hepatita acută virală de tip A şi bolile diareice acute sunt cele mai importante.

b) Igiena părului şi a unghiilor

Spălarea părului se face cel puţin o dată pe săptămână, cu apă caldă şi şampon. Se piaptănă zilnic. Unghiile trebuie menţinute şi ele într-o permanentă stare de curăţenie. Se taie o dată pe săptămână: unghiile scurte nu favorizază depozitrea sub ele a murdăriei şi a microbilor. Se vor spăla cu ajutorul periuţei de unghii, cu apă şi săpun.
igiena îmbrăcămintei şi a încălţămintei

Îmbrăcămintea şi încălţămintea au rol în protejarea corpului împotriva factorilor de mediu. Pentru a-şi îndeplini rolul, trebuie să aibă anumite calităţi: să fie rele conducătoare de căldură, dar permeabile pentru aer, să fie curate, adaptate dimensiunilor corpului, vârstei, activităţii şi anotimpului. Lenjeria de corp trebuie schimbată şi spăltă cât mai des, pentru că se murdăreşte în contact cu secreţiile pielii, în interior şi cu praf şi alte impurităţi din mediul extern, la exterior

PREVENIREA CARIEI DENTARE

Dintele, format dintr-o parte vizibilă – coroana – şi o parte invizibilă, implantată în maxilar – rădăcina – este alcătuit dintr-un ţesut dur şi un ţesut moala. Partea dură cuprinde din exterior către interiorul dintelui smalţul şi dentina la coroană şi cemenul, care îmbracă rădăcina. În interiorul părţii dure se găseşte o cavitate formată din camera pulpară şi canalele radiculare, care conţin terminaţiile nervoase. Caria dentară este un proces prin care se produce, treptat, erodarea ţesuturilor dentare dure, prin distrugerea cărora se deschide, în final, camera pulpară. La acest nivel, prin acumularea resturilor alimentare, se produce infecţia, asociată cu durere, determinată de iritarea terminaţiilor nervoase de la nivelul dintelui:

a) caria simplă este cea care afectează numai structurile dentare dure;

b) caria complicată este cea care afectează atât structurile dentare dure, cât şi structura pulpară. Prevenirea cariei dentare cuprinde o serie de reguli, prin respectarea cărora se asigură starea de sănătate a dinţilor, creşterea rezistenţei ţesuturilor dentare, combaterea acţiunii factorilor de agresiune cu potenţial cariogen: microorganisme şi alimentaţie neraţională. Măsurile care trebuie luate sunt de două feluri: generale şi locale. Măsurile generale sunt: o alimentaţie raţională, echilibrată, cu evitarea consumului excesiv de dulciuri (acestea din urmă se recomandă a fi consumate mai ales sub formă de fructe, miere). Măsurile locale sunt: periajul dentar, urmat de clătitul energic, cu multă apă, a gurii. Periajul dentar are eficienţă maximă dacă este efectuat corect: pe grupuri de dinţi, vertical, începând dinspre gingii înspre marginea incizală, pentru a curăţa bine atât dinţii, cât şi spaţiile inter-dentare şi pentru a stimula circulaţia sanguină a mucoasei. Clătitul gurii completează eficient periajul. E bine să ne spălăm pe dinţi după fiecare masă. Anual, indiferent dacă avem sau nu probleme, trebuie să ne prezentăm la mediul stomatolog, pentru că numai astfel pot fi depistate eventualele carii simple, care, tratate la timp, nu mai evoluează.


IGIENA CAMEREI DE LOCUIT, A LOCALULUI ŞCOLII, A CLASEI, A LABORATORULUI

IGIENA CAMEREI DE LOCUIT

Elevul, alături de ceilalţi membri ai familiei, trebuie să cunoască regulile ce trebuiesc respectate pentru a trăi într-o locuinţă sănătoasă. Pentru ca o cameră să fie considerată igienică, aceasta trebuie să îndeplinească anumite condiţii: să fie bine aerisită. Proporţia de oxigen din aer trebuie să fie de 20%. Scăderea cantităţii de oxigen din aer, încărcarea lui cu alte gaze (bioxidul de carbon, de exemplu) fac ca respiraţia să nu mai decurgă în condiţii optime, sângele să nu se mai încarce cu suficient oxigen, munca tuturor organelor fiind astfel tulburată: scade randamentul la învăţătură, apar dureri de cap, ameţeli, greaţă, oboseală. Vara, ferestrele se pot ţine deschise permanent. Iarna, aerisirea se va face de mai multe ori pe zi, timp de 15-20 minute, în special dimineaţa; - să existe o temperatură optimă. Temperatura optimă pentru o cameră de locuit este de 18-20 º C - şi să fie bine luminată. Lumina naturală este cea mai bună pentru vedere. Pentru aceasta, este necesar ca ferestrele să fie curate, pentru că astfel razele soarelui pătrund mai uşor. Perdelele trebuie să fie confecţionate din matereiale subţiri, de culoare deschisă, pentru a lăsa lumina să pătrundă în cameră. Lumina artificială este utilizată seara. La masa de lucru, se poate folosi o lampă de masă, aşezată în aşa fel, încât lumina să cadă din stânga, pentru a nu umbri caietul sau cartea. Când lumina vine din dreapta sau din spate, caietul sau cartea stau în umbră şi efortul la care sunt supuşi ochii este foarte mare.

IGIENA ŞCOLII, A CLASEI ŞI A LABORATORULUI

Localul şcolii trebuie să îndeplinească anumite condiţii de igienă, având în vedere că aici elevul îşi petrece aproape jumătate din timpul său zilnic. Acesta conţine, în afara încăperilor destinare orelor de curs, birouri, săli de gimnastică, săli pentru laboratoare, vestiare, grupuri sanitare. Sala de curs (clasa) este încăperea în care elevul îşi petrece majoritatea timpului la şcoală. Băncile trebuie să fie astfel aşezate încât lumina să vină din stânga. Ele sunt construite din lemn sau alt material lustruit, pentru a fi uşor spălate şi şterse de praf. Pupitrul trebuie să aibă o înclinaţie de 15-20 grade şi să fie încăpător, pentru a cuprinde cărţile şi caietele. Elevul trebuie să aibă o poziţie corectă în bancă, menţinând dreaptă coloana vertebrală (spatele). Vor fi corectate tulburările de vedere. Clasa trebuie să fie aerisită. Vara, ferestrele se vor ţine permanent deschise, iar iarna se vor deschide, pentru aerisire, în fiecare pauză. Dacă nu se face acest lucru, aerul este poluat, creşte gradul de umiditate, se măreşte cantitatea de praf şi, odată cu aceasta, cantitate de microbi. Iluminatul clasei este asigurat, în primul rând, prin lumina naturală care pătrunde prin ferestre. Pereţii vor fi vopsiţi în alb. La citit şi scris, elevul trebuie să stea drept, numai capul va fi puţin înclinat în aşa fel ca distanţa dintre carte şi ochi să fie de 30-35 cm. Laboratoarele sunt spaţii special amenajate, cu dotare specială, în funcţie de destinaţie: fizică, chimie, biologie etc. În cadrul orelor de curs care se desfăşoară în laborator, elevii vor respecta cu stricteţe recomandările cadrelor didactice: nu vor manevra aparate sau substanţe decât sub îndrumarea şi supravegherea acestora, existând un risc ridicat de accidentare.

PREVENIREA ACCIDENTELOR ÎN ACTIVITATEA ŞCOLARĂ

Accidentele se pot produce oricând şi oriunde: la şcoală, pe stradă, acasă. Printre cauzele de accidente în şcoală se numără îmbulzeala elevilor la intrarea şi ieşirea din şcoală, clasă, alergatul pe scări, coborârea treptelor în fugă, aruncarea cu diverse obiecte: ghiozdane, pietre, beţe, căţăratul în copaci, pe ziduri, pe garduri. În toate aceste cazuri, se pot produce zgârieturi, cucuie, luxaţii, fracturi, răni grave la cap, la ochi, arsuri etc.

Pentru prevenirea acestor accidente, este necesară disciplina, respectarea anumitor reguli:
• se va evita îmbulzeala la intrarea şi ieşirea din clasă;
• nu se va alerga în clase, pe culoare, pe scări;
• se va evita căţărarea pe arbori, garduri, ziduri, ferestre;
• se va evita jocul cu fire electrice, prize sau becuri;
• se va evita apropierea de animale care pot răni prin muşcare, împungere etc. Copilul care a suferit un accident va primi primul ajutor de la elevii-membri ai echipajelor de prim ajutor „Sanitarii pricepuţi”, după care va fi văzut de un cadru medical calificat.


PREVENIREA BOLILOR CONTAGIOASE

Bolile contagioase sunt bolile care se pot transmite în anumite condiţii de la o persoană bolnavă la una sănătoasă. Ele mai sunt numite, de aceea, şi boli transmisibile. Se întâlnesc, de asemenea, şi boli transmisibile de la un animal bolnav la om. După poarta de intrare în organism, bolile transmisibile se clasifică astfel:

1. Boli transmisibile pe calea aerului.

2. Boli transmisibile pe cale digestivă. 3. Boli transmisibile cu poartă de intrare pielea şi mucoasele.

1. BOLILE TRANSMISIBILE PE CALEA AERULUI

Toate aceste boli au ca poartă de intrare nasul şi gâtul. Eliminarea microbilor se face prin secreţiile din nas, gât şi spută. Contagiunea se realizează direct, de regulă de la bolnavi sau purtători sănătoşi, la omul sănătos. Principalele boli care se transmit pe calea aerului sunt: cele eruptive, la care apare pe piele o erupţie caracteristică (scarlatina, rujeola, rubeola, varicela); gripa, guturaiul, difteria, tusea convulsivă, parotidita epidemică (oreionul).

Pentru a ne feri de bolile contagioase cu transmitere aerogenă, trebuie să luăm următoarele măsuri:

- evitarea contactului cu bolnavii;

- folosirea batistei de către oricine tuşeşte şi strănută;

- nu se vor folosi în comun obiecte ca: batistă, prosoape, rufărie;

- încăperile de locuit, clasele vor fi bine aerisite şi curăţate în fiecare anotimp;

- evitrea aglomeraţiilor, mai ales în săli închise, în special în perioada epidemiilor;

- respectarea strictă a recomandărilor de vaccinare;

- respectarea strictă a recomandărilor medicului în ceea ce priveşte izolarea la domiciliu a bolnavilor cu boli transmisibile.

2. BOLILE TRANSMISIBILE PE CALE DIGESTIVĂ

Acestea sunt boli care au drept poartă de intrare tubul digestiv. Eliminarea microbilor se face prin lichidul de vărsătură, materii fecale, iar contaminarea se face direct de la acestea sau prin orice obiect contaminat. Principalele boli care fac parte din această grupă sunt: dizenteria, holera, febra tifoidă, toxiinfecţiile alimentare, poliomielita, hepatita acută virală de tip A.

Pentru a ne oferi de contaminare prin boli contagioase pe cale digestivă, este necesar să respectăm, în principal, următoarele reguli:

- să consumăm apă numai din surse cu apă potabilă;
- să împiedicăm contaminarea alimentelor şi să evităm consumul de alimente contaminate. Alimentele se vor păstra în vase curate, în locuri răcoroase, nu vom consuma fructe şi legume crude, nespălate;
- nu vom folosi în comun tacâmuri, veselă;
- vom respecta strict recomandările de internare/izolare la domiciliu, în caz de boală transmisibilă.

O categorie aparte de boli cu transmitere digestivă o constituie parazitozele intestinale: boli provocate de paraziţi intestinali.
Ascaridioza – frecventă mai ales la copii, provocată de viermi intestinali, numiţi ascarizi sau limbrici.
Oxiuraza – dată de viermi mici, care au aspectul unui fir de aţă, numiţi oxiuri.
Teniaza – dată de viermi intestinali turtiţi, asemănători unei panglici, numiţi tenii.
Giardioza – dată de un parazit numit giardia sau lamblia. Pentru toate parazitozele intestinale, căile de transmitere şi mijlocele de prevenire sunt aceleaşi ca şi pentru bolile infecţioase transmise pe cale digestivă.
Trichineloza este, de asemenea, o parazitoză intestinală provocată de un vierme mic, ale cărui larve se fixează în fibra musculară. Sursa de infecţie o constituie porcul, în a cărui carne se pot găsi fixate larve de trichină.
Mijloacele de prevenire – evitarea consumului de carne de porc neverificată în laboratoarele sanitar-veterinare.

3. BOLILE TRANSMISIBILE PE CALE CUTANATĂ

Sunt boli care au ca poartă de intrare pielea şi mucoasele, în cazul în care acestea prezintă răni. Principalele boli care fac parte din această categorie sunt: tetanosul, infecţii ale pielii cu diferiţi microbi. Pentru a ne feri de asemenea infecţii, vom respecta următoarele reguli: - se vor dezinfecta şi pansa rănile, respectând, totodată, regulile de igienă personală.


PREVENIREA ACCIDENTELOR DE CIRCULAŢIE

Dificil de spus dacă, în zilele noastre, alături – şi uneori în confruntare cu automobilul – e greu sau nu să fi pieton. Cert este că automobilul l-a obligat pe pieton să-şi reconsidere statutul de component al circulaţiei, ceea ce presupune, între altele, dar nu în ultimul rând, cunoaşterea regulilor de circulaţie. S-a impus, astfel, un număr de reglamentări privitoare la ipostazele în cre pietonii se pot găsi pe parcursul deplasării lor: pe trotuar, în traversare (pe culoare, pe la intersecţii etc.), în zona refugiilor din staţiile de tramvai, în inteersecţiile cu şi fără sematoare etc. Încet, încet, şi pietonii, asemenea bicicliştilor, căruţaşilor, tractoriştilor rutieri au nevoie să-şi formeze un bagaj de cunoştinţe rutiere, fără respectarea cărora mersul lor în traficul străzii devine imposibil sau se expun direct şi permanent unor potenţiale pericole.
Pietonii sunt obligaţi:
a) să circule numai pe trotuare, iar în lipsa acestora, pe potecile laterale ale drumurilor publice;
b) să circule numai pe partea stângă a drumurilor publice, dacă acestea nu au trotuare sau poteci;
c) să nu circule pe sectoarele de drum public la începutul cărora este instalat indicatorul cu semnificaţia „Accesul interzis pietonilor”;
d) să traverseze drumurile publice numai prin locurile unde sunt indicatoare sau marcaje pentru trecerea pietonilor, iar, în oraşe, unde asemenea indictoare sau marcaje lipsesc, pe la colţul străzilor, după ce s-au asigurat că nu există vreun pericol; traversarea drumurilor publice se face perpendicular pe axa acestora; e) să circule cu cărucioarele şi săniuţele de copii numai pe trotuare sau poteci. Sunt interzise manifestările distractive (hore, dansuri) sau plimbările şi staţionările pietonilor în grup pe partea carosabilă a drumurilor publice.


CE ESTE O PERSOANĂ CU NEVOI SOCIALE DEOSEBITE? ATITUDINEA ELEVILOR FAŢĂ DE ACESTEA

Se întâlneşte adeseori şi se vorbeşte în sens mai mult sau mai puţin peiorativ despre „persoane handicapate”. Noţiunea de „persoană handicapată” acoperă o mare diversitate de situaţii individuale. În ultimul timp, Organizaţia Mondială a Sănătăţii a elaborat o viziune mai riguroasă, de natură să nu prejudicieze persoana handicapată.

Cuvântul „handicapat” a fost înlocuit cu trei noţiuni distincte, care permit o diferenţiere nuanţată a gradului de incapacitate.

1. Deficitul – pierderea sau dereglarea unei structuri sau funcţii anatomice.
2. Incapacitatea – diminuarea sau pierderea unei aptitudini de a realiza o activitate în condiţii considerate normale pentru o fiinţă umană, datorită unui deficit.
3. Handicapul – dezavantajul pe care îl prezintă o persoană, ca urmare a unui deficit care o împiedică să realizeze parţial sau total o funcţie considerată normală, în limita anumitor parametri: vârstă, sex, grad de cultură.
Termenul de „persoană handicapată” a fost înlocuit cu termenul de „persoană cu nevoi sociale deosebite”. Acest termen a fost adoptat de întreaga lume civilizată, unde este combătută şi etichetarea ca atare şi izolarea acestora. Se tinde cătrde valorificarea forţelor care există în fiecare individ, uşurarea accesului persoanei cu deficienţe la un rol în societate. Trebuie să se ţină cont că o anumită persoană are dificultăţi în anumite privinţe, dar dispune şi de numeroase resurse ce trebuie stimulate în vederea compensării deficitului. Rolul nostru, al întregii societăţi, este de a ajuta în descoperirea valenţelor pozitive care pot fi valorificate în scopul integrării sociale a semenilor noştri, ajutându-i, astfel, să fie mai puţin dependenţi social.

ALERTA

Când se dă alerta?
După ce s-a asigurat locul accidentului, pentru a nu pune în pericol nici viaţa noastră nici pe a celorlalţi. De exemplu:
• întreruperea curentului, în cazul unui accident electric,
• balizarea locului în cazul unui accident de circulaţie,…
De ce se dă alerta?
Alertarea serviciilor de ajutor este vitală: bine făcută, aceasta permite trimiterea mijloacelor adaptate situaţiei şi sosirea rapidă a ajutoarelor.

Pe cine alertăm?
Aceste servicii acţionează în strânsă colaborare pentru a permite sosirea la timp a ajutorului cel mai potrivit.
Se sună la unul din numerele următoare:
Salvarea
Pompierii
Poliţia – Jandarmeria
Medicul de familie
Astăzi, în afară de aceste servicii, există un număr unic pentru urgenţe în toate ţările europene, 112 (număr netaxabil).

Ce spunem?

• Numele şi numărul de telefon de la care sunăm,
• Localizarea precisă a accidentului (oraş, stradă, număr, în apropiere de…),
• Natura accidentului şi riscurile care persistă,
• Numărul persoanelor implicate,
• Starea aparentă a victimelor,
• Primele măsuri luate.